Moartea începe cu tristețea unui om care se simte uitat. Cu durerea existențială a ființei, nu a insului, cu acea suferință constitutivă pe care specialiștii o numesc algie ontică. Cu seara în care tresărim dându-ne seama că ne întrebasem dacă este dimineață. Pentru algia ontică nu există terapie. De fapt, cred că ea este urma imposibil de șters a unei vieți anterioare. Nu toți oamenii suferă de algie ontică. Unii rămân pentru totdeauna începători și-n ale vieții și-n ale morții. Odată urcate treptele inițierii, una după alta, în genunchii ființei, poți pricepe, într-o singură clipă că algia ontică e, de fapt, o moarte in nuce. Adică, o moarte în plus, care-și așteaptă rândul.
Există, cu certitudine, și o iubire ontică. Te naști cu ea și o porți în tine fără să-i simți respirația. Uneori, acționează pe principii asemănătoare bolilor autoimune: un asalt greșit asupra propriului corp. Sistemul imunitar dă o eroare de strategie care îl face să atace doar celulele normale. Curgerea înseriată, adică. Iubirea ontică este dorul căruia nimeni n-a fost în stare să-i determine formula completă. Tuturor le scapă mereu tocmai arsura letală pe care o lasă el în centrul ființei. Iubirea ontică este singura experiență definitivă pe care o putem trăi. Dacă ne este dată. Sau dacă ne alege. Fiindcă așa e ea: selectivă, arogantă și capricioasă.
Bunica mea spunea că fiecărei generații îi este dat să treacă, de-a lungul existenței ei, măcar printr-o încercare totală, definitivă, de confirmare și de reconfigurare a vieții. Generația lor trecuse prin marele război, prin tifos și foamete. Generația noastră s-a născut în comunism, a trăit intens Revoluția sau ce-o fi fost ea cu adevărat în zilele acelea ale lui decembrie 89, a orbecăit apoi într-o libertate când deșănțată, când iluzorie, iar acum privește confuză spre pandemia căreia nimeni nu-i dă încă de cap. Când am început să lucrăm la carte, nici măcar nu ne trecuse prin minte că thanatophobia despre care scriam avea să devină, în scurt timp, o chestiune concretă. E limpede că, oricât de mult ar evolua omenirea, în fața morții ea-și va păstra întotdeauna o naivitate pervers- complicată. Oamenii trec prin viață fără să priceapă că, în fiecare dintre zilele ce le-au fost date, stau față în față cu moartea. Asta e adevărata și eterna pandemie, pentru că fiecare moarte trage după ea o lume, așa cum tragi fața de masă cu tot ce e deasupra când ești neatent sau te ridici în grabă. Spaima ontologică de neființă nu e controlabilă.
Asta ar implica mecanismele raționalului și ar anula conceptul de ”spaimă”, care se bazează tocmai pe irațional. Ca și fobia. Numai că ea poate fi împinsă până la extrem. Cu toate astea, fobia e inofensivă, spun psihologii. Deloc consolator, pentru că reacția fobică este automată, incontrolabilă și persistentă, o spun aceiași specialiști. Când nu mai poate fi evitată întâlnirea cu ceea ce declanșează fobia, când nu mai poate fugi de ceea ce-i face rău, omul resimte un disconfort accentuat, iar expunerea la stimulul fobic poate induce reacții anxioase care se concretizează într-un atac de panică.
Cine a trecut printr-un atac de panică știe că frica majoră pe care a resimțit-o a fost tocmai aceea de moarte. Deci, frica de moarte e un alt fel de apropiere de moartea însăși. Adică, ajungem din nou la statul ochi în ochi cu propriii demoni. La naiba, n-o să mai scăpăm niciodată de asta! Demonii sunt o formă de algie ontică. Zvârcolirile lor sunt dureroase. Intense. Important este ca, după ce durerea va fi devenit cât de cât suportabilă, să stai și să-ți pui întrebări. Chiar dacă asta înseamnă să privești iar și iar hăul. Totul e să respecți milimetric regula ultimului pas. Acela pe care trebuie să-l faci cu tălpile goale. Ca să simți la timp frigul de care sunt cuprinse firele de iarbă gata să se arunce din verde în întuneric.
Murat Karaca
”An unforeseen future nestled somewhere in time./ Unsuspecting victims no warnings, no signs. / Judgment day the second coming arrives. / Before you see the light you must die.” (Slayer – ”South of Heaven”). Moartea e concretă, lipsită de poezie și filozofie. În plus, începe de la momentul în care te naști. Dar, te iei cu treburile și nu ai timp să te gîndești la ea. După ce termini treburile, mori. Sau, mori în timp ce faci treburi și le lași neterminate. Așa merg lucrurile.
La vremuri de pestă, obiceiuri de pestă. Dacă nu o spuneam eu, sigur o spunea Cătălin Radu Tănase, într-o transmisiune directă cu o izoletă în fundal. El este imaginea zăpezilor, incendiilor și pandemiilor. În plus, moartea începe de la momentul în care te naști, exact atunci cînd începe și arteroscleroza. Sîntem șase cu măști pe mufarine, preotul, dascălii și Stelică, în total, zece. Dascălii și popa nu au măști, că trebuie să oficieze, iar Stelică nu crede în măști. Sicriul e afară, bate soarele și cîțiva curioși privesc din spatele perdelelor de la gemurile blocului construit în pantă. În blocul ăsta m-a prins cutremurul din 90. Sicriul e închis. Așa sună normele auster-pandemice, nu sicriu deschis, totul în aer liber, doar aparținători apropiați, ca o întoarcere la rădăcinile animiste ale umanității. Pe stradă, e pustiu. O babă vinde narcise în fața farmaciei, dar cine naiba are curaj să se apropie și să cumpere? În buzunar, am o sticluță cu spirt medicinal.
E controversată eficiența lui, dar îmi dă un sentiment de securitate sanitară. Sicriul e modelul pe negru, l-a livrat chiar preotul care, dacă am înțeles bine de la fratello, se ocupă și cu partea comercială a serviciilor funerare locale. Pe colțuri, are cîte o frunză de stejar stilizată. Niște holșuruburi cu aripioare, aurii, spulberă clișeul zgomotului făcut de bătutul cuielor în capacul copîrșeului, moment de tragism maxim, în oralitatea sepulturică ortodoxă. Socializăm puțin și nu vorbim între noi, e bine, sînt scutit de clișeele verbale, doamne ce față odihnită are, parcă e vie, viața e un abur, nu luăm nimic cu noi. Biserica e înghesuită între birt și poștă, o tragedie arhitecturală cu scări mari și abrupte. Oralitatea locală zice că parte din bani au fost dați de oierul miliardar. La o vizită, a fost nemulțumit de scări și a sfătuit preotul să le refacă, dar va da banii doar după refacerea lor, pe bază de documente justificative. Scările nu au fost refăcute. Așa merg treburile. Capela mortuară Sf. Nectarie este indecent și inestetic înghesuită în partea laterală a bisericii. În locul bisericii, ”pe vremea mea”, era un spațiu verde cu bănci. Locul de odihnă a fost vandalizat ecleziast și a apărut excrescența asta arhitectural-malignă. Terminăm treaba în fața capelei mortuare și ne urcăm în mașini. La cimitir, totul este pe fast forward. Șase gropari. Doi lucrează, patru o freacă la rece, că poate le pică ceva. Apare și administratorul livezii cu oseminte. El e șeful, succesorul simpaticului Pantan, cel mai pontos șef de cimitir din sud estul Europei.
Pantan locuia în cimitir și babele (chiar și cele netăvălite de dînsul) șușoteau că ar fi nemuritor. Trece un tip slab. Îi zic lui fratello că e tatăl lui Harpalete. ”Imposibil”, spune, ”a murit cu mult timp în urmă”. ”Înseamnă că mi s-a părut”, zic. Trece o femeie. Seamănă cu o doctoriță. ”E moartă și aia”, zice fratello. Rahat, am îceput să văd morții Măcinului plimbîndu-se pe stradă. Fratello zice că ar fi mai bine să evit să-mi arunc ochii peste gardul cimitirului. Aparținătoarea îl roagă pe preot să deschidă sicriul măcar pentru cîteva secunde. Omul lui Dumnezeu încuviințează, groparii desfac holșuruburile și ridică puțin capacul. Îl lasă repede la loc și strîng holșuruburile cu aripioare aurii. Unul dintre gropari a fost coleg de clasă cu fratello.
Ce bine că ăsta micu a făcut facultate! Cel mai haios, unul dintre cei doi dispuși la consum de lucru mecanic, are costum de camuflaj pe albastru, probabil e șeful de echipă. Aruncăm cîte o mînă de pămînt și aducem coroanele. Treaba a mers relativ repede, ca o emisiune proastă marca MTV, ceva gen easy fuck, fast food, instant love, de-a dreptul americănește. Părăsim cimitirul pe rînd. Groparii urmează să săvîrșească treburile pămîntești. Fratello pleacă cu administratorul (indubitabil, nea Pantan era de un infinit de ori mai simpatic, păcat că a murit spulberînd mitul local că ar fi nemuritor) să perfecteze niște acte și să plătească. Ajungem la mătușă-mea, acasă. Fratello își amintește că nu a lăsat bani groparilor.
Pleacă să plătească, nu de alta, dar riscă să fie bătut cu lopețile. Mîncăm la mini-pomana familială. Mătușă-mea gătește extrem de bine. Uitasem. Unchiul meu spune că ar fi fost zi de mers la pescuit, dar din cauza înmormîntării a trebuit să amîne. Păcat că, de mîine, se schimbă vremea, … sau vremurile, nu știu, că tare încurcate sînt treburile în ultima perioadă.
*
