Glumesc
Sunt împotriva căsătoriei, împotriva oricărui angajament amoros și funcționez în relațiile intime pe principiile care încheagă și țin în viață o trupă de rock: cât timp chimia funcționează și treaba e condimentată bine, cu aplauze, mult haz, ceva stimulente și fani, e totul în regulă, când chimia începe să dea semne de alterare, renunț. E mult prea complicat să întreții o relație după ce atracția și dorința se sting. Am un comportament infantil, desigur, de occidental superficial, crescut într-un spirit libertin, fără pic de simț al răspunderii și de frâne în ce privește cultivarea plăcerii, o mentalitate de ins care nu cunoaște nici valoarea nici prețul libertății și care nici nu are vreun alt țel în viață decât să o ardă ca la douăzeci de ani chiar și în clinica de geriatrie.
Glumesc.
Am avut un bărbat care m-a maltratat și m-a agresat într-așa un hal încât am căpătat fobie de orice fel de angajament intim. Am trăit claustrată într-un climat insuportabil ani de zile. Știți cum e: te prezinți tânără și frumoasă la primărie, cu prieteni, rubedenii, tot tacâmul, zici da, semnezi documentul în timp ce pe obrajii mamei se rostogolește o lacrimă, și să te trezești dintr-un coșmar, 10 ani mai târziu, te uiți în oglindă și nu-ți mai recunoști mutra. Vezi un chip tern, cu niște ochi încercănați și stinși, cu niște cute dubioase în jurul gurii și te întrebi: cine e arătarea asta?
Glumesc.
Sunt o idealistă ratată, cazul clasic. Când m-am lămurit că nu există dragoste și pasiune și devoțiune, am lăsat-o baltă, ce era să fac? m-am adaptat, am renunțat să mai sper în imposibil, mi-am adecvat așteptarile la ofera reală. Oamenii au interese și nevoi comune, asta consolidează și majoritatea cuplurilor și le garantează longevitatea, or eu visam un joc cu miză mare, de fapt, ce spun? nu un joc, tocmai că aspiram la marea artă a erosului.
Glumesc.
În realitate e mult mai simplu: niciun bărbat dintre cei pe care i-am râvnit eu nu m-a iubit. Nici unul dintre cei cu care aș fi putut fi fericită nu m-a vrut și am sfârșit prin a fi cu niște indivizi care nu îmi spuneau mai nimic. Și, după o anumită vârstă, când vezi că istoria se tot repetă, tragi o linie și spui: gata, până aici. Schimbare de decor și de dorințe. Glumesc. Cine dracu își poate înfrânge pornirile inimii doar că vrea?
Evident că glumesc.
Ați înțeles deci: sunt nimfomană. Nu mă pot fixa. Trebuie să am absolut orice bărbat care îmi iese în cale, altminteri mă simt îngrozitor de frustrată și sunt în stare să fac lucruri inexplicabile cum ar fi să îi ard cu bricheta pe la poale rochia vecinei de la 2 dacă prind ușa deschisă la uscătorie și rochia atârnată pe frânghie.
Glumesc.
Mi-e rușine să spun adevărul: adevărul e că sunt o fată cuminte. Am fost o fată cuminte mereu, de care băieții atrăgători au fugit cum fug marii întreprinzători de fisc și la care s-au holbat cu interes doar acei inși care abia reușeau să lege două vorbe la o petrecere și își dădeau cu stângul în dreptul când te invitau la dans. Partea tragică e că mi-a plăcut mereu un gen de tip care se uita doar la manechine și la vampe, și îl înțeleg. Normal. Și eu în locul lui aș fi preferat o individă hipersenzuală care își lipește lasciv coapsele una de alta când se foiește în scaun și mângâie cu tocul piciorul mesei la restaurant uneia atât de cuminte încât, după ce probează toate rochiile mulate din dulap, alege să iasă la întâlnire cu un pulover lălâu, nu cumva să creadă ăla pe care îl dorește cu înflăcărare că încearcă să-l provoace sexual, Doamne ferește! Evident că, dacă eram bărbat, aș fi fost genul care își dă cu stângul în dreptul până se dezechilibrează și cade peste parteneră și, când dă să o culeagă de pe jos, post-accident, face un banc despre lacul podelei. Doar cu unul de acest soi puteam să îmi permit o căsnicie, ceea ce s-a și întâmplat. Înțelegeți? Mi-e greu să valorizez chestiunea.
Glumesc.
Aveam doar șaisprezece ani când am fost violată. Situația tipică: un grup adolescenți, o seară de vară, în parc, am fumat ceva iarbă, am cântat la chitări, am râs. Mă invitase vărul unui coleg de clasă. Cât ne-am veselit în grup s-a purtat cât se poate de decent, mă atingea din când în când, discret, mi-a trecut de câteva ori mâna prin păr. Pe urmă, când s-a spart gașca, s-a oferit să mă conducă acasă și am acceptat. Avea mașină. Când a luat-o pe drumul greșit i-am atras atenția, inocent, că ar trebui să se întoarcă, dar el a continuat să meargă. În fine. Fapt e că, oricât ar fi de blând și răbdător cu mine un tip, încredere tot nu am, în niciunul. Singurii inși care nu îmi inspiră teamă sau suspiciuni sunt cei care au un aer ușor tălâmb atunci când îți zâmbesc, care nu știu ce să facă cu mâinile atunci când sunt timorați și care sunt în stare să își vorbească despre orice pe tonul cu care sunt citite la radio cotele apelor Dunării. O știm cu toții, acești bărbați sunt, într-adevăr, inofensivi, și parcă cer să fie subpapuciți, dar sunt la fel de nesărați și la pat cum sunt delicatesele pentru bolnavii de rinichi. Parcă nu-ți vine, ca femeie normală, să ții regim fără sare, nu? Dar doar cu unul din asta aș risca să mă mărit.
Glumesc.
De fapt nu e nimic adevărat din tot ce am îndrugat până acum. Am doar multă imaginație. Sunt artistă. Știți cum sunt artiștii.
Glumesc.
Sunt religioasă. Da. Știu, în vremurile noastre, o femeie religioasă își găsește greu un partener. Nu se pune problema să accept un libertin sau un decăzut, o hahaleră sau un fustangiu, un om fără frica lui Dumnezeu.
Glumesc.Chiar am haz, nu?
Eu n-am avut norocul altora, să am niște părinți care să își permită să mă țină în facultate. Mama m-a crescut singură. Tata a lăsat-o cu burta la gură și a plecat cu alta, mai blondă și mai tânără. A trebuit să muncesc de la 18 ani. Am avut toate slujbele posibile, am fost inclusiv separatoare de pui la o fermă. Trebuia să iau pui cu pui și să-i separ în funcție de sex. E poate singura specie la care femelele sunt, cumva, mai prețuite decât masculii. Când mi-a venit vremea, m-am măritat și eu, ca toate prietenele mele. Doar nu era să mi se spună că sunt curva cartierului, deși zău dacă n-ar fi fost mai bine. Bărbatul meu e zilier și își face veacul în fața Super-Bet-ului din colț, tot ce câștigă bea… și după ce bea… Unele au mai mult noroc, asta e, așa mi-a fost mie scris. N-am cum să ridic în slăvi căsătoria, logic, nu?
Glumesc.
Vă e clar că doar o intelectuală poate vorbi așa, sigur că am studii superioare. Am și doctorat. Sunt șefă de laborator la o multinațională. Și n-am de gând să îmi las cariera pentru naiba știe ce sclifosit care să îmi ceară să îl întrețin sau, mai rău, pentru vreun înapoiat care să mă pună la cratiță. Mie, dacă mi-ar cere unul să-i fac ciorbă, l-aș cârpi. Bine, măi, nenorocitule, în ce secol te crezi? Pune naibii mâna pe telefon și comandă un sushi sau ia-ți amantă să-ți facă ciorbă și lasă-mă în pace, că am predări și conferințe și răspunderi mari pe cap! Și, în plus, pot avea orice bărbat îmi doresc, unei femei puternice nu i se refuză nimic. Banii și faima pot cumpăra orice, inclusiv dragostea adevărată. Bănuiesc că știți.
Glumesc.
De fapt am fost mereu o fata simplă, cu pretenții mici. N-am vrut decât un băiat bun pe care să pot conta, un umăr pe care să mă pot sprijini și pe care să-mi odihnesc capul. Am vrut un om destoinic și modest, la locul lui. Și n-am avut parte decât de fățarnici și de escroci sentimentali, ba chiar și de derbedei care te jucau ca la alba neagra. În timp, am realizat că și pretențiile mici sunt prea mari și nu mai aștept nimic, am doar realații întâmplătoare, intră și iese cine vrea din viața și din patul meu… Eu însămi am devenit o gară și m-am obișnuit cu vuietul trenurilor. Sirenele nu mă mai fac nici să tresar.
Glumesc.
Adevărul e că nu știu nici măcar cum de e posibilă existența unor cupluri. Poate că sunt doar simulacre. Cine știe ce ascunde partea nevăzută a icebergului? Am avut întotdeauna parte de tot ce, omenește, îți poți dori, în afară de dragoste. Am luat toate premiile, am câștigat toate concursurile, am fost campioană de șah, am avut parte de cei mai buni prieteni, am slujba ideală și am cel mai fancy apartament din zona centrală. Doar că eu nu mi-am dorit nimic din toate astea, nu la modul serios. S-au întâmplat pur și simplu. În schimb, de la 5 ani, mi-am tot dorit un băiat pe care să îl iubesc și care să mă iubească. De câteva decenii bune am același vis. Apar unele mici modificări, e drept, la cinci ani se făcea că băteam mingea împreună pe maidanul din colț, la liceu visam că mergeam împreună pe munți și făceam alpinism sau ne dădeam peste cap cu bicicletele prin parcuri și ne sărutam în podul din casa bunicii, pe furiș, la 20 de ani, visam că rupeam gura târgului ținându-ne de mână pe la concerte de jazz și toți spuneau: vai cât sunt de frumoși împreună, și în visul acela se făcea că ne purtam amândoi părul lung, despletit și că ne curgea în valuri pe umeri, bănuiesc că în fanteziile de la 60 de ani vom fi chelit amândoi, iar eu voi purta o broboadă pe cap și abia voi îndrăzni să-i ating degetele cu ale mele pe când mergem alături pe stradă, nu cumva să ne râdă copiii. Cam asta e dragostea. E în altă dimensiune. Iar eu de o relație pământeană n-am chef. Ar fi un blestem. Să suporți un om pe care nu îl iubești. Mai bine mor fată bătrână.
Janus Miralles
Glumesc.
Sigur că e bun și un tip care nu te atrage cine știe ce și cu care n-ai chiar cea mai profundă legătură de suflet, în lipsă de altceva mai bun. Știți cum se spune: ”make it until you fake it”. Sau era invers?
Nu mai e cazul să spun că glumesc.
În realitate sunt un om obișnuit, am un partener. Când e să fii înșelat, te apucă toate furiile, invoci textul cu promisiunile, cu adevărul, cu cinstea și virtutea. Când e să îl înșeli tu, parcă nu mai e atât de grav. Nu sunt adepta prevalării de contracte și promisiuni. Promisiunile și contractele sunt pentru salariați și oameni ai muncii, pentru parteneri de afaceri. Pe plan profesional și social sunt garanția bunei funcționări a lucrurilor, plan amoros sunt garanția eșecului: tot ce fac e să falsifice relațiile, să le intoxice sau să le țină în viață artificial. O relație se întreține prin efort și luptă. În viața profesională contractul nu te scutește de muncă și de necesitatea de a fi performant, în viața intimă, însă, cei mai mulți dintre parteneri pretind să aibă parte de comoditate, confort și satisfacție garantate, în contul contractului. Cum se căsătoresc, cum îi apucă pofta de stat la televizor, de bârfe politice, de pierdut vremea pe facebook și de tocat nervii celui căruia i-au jurat credință veșnică pentru poziția greșită a prosopului de vase sau a strecurătorii, ca să dăm doar un exemplu… Lâncezitul la televizor în doi este, cel mai adesea, consecința directă a asumării contractului. Nu e normal să stai să îți crești burta, respectiv partea dorsală la televizor și să pretinzi să fii iubit pentru că ai contract, asta vreau să spun. Și să te plângi că ticălosul de partener te înșală, dacă nu e chiar așa prins în mrejele comodității. Rutina e uneori mai rea decât cruzimea despărțirii, decât cruzimea de a-ți fi refuzată dragostea ( în cazul în care te îndrăgostești ca un bou), e boală grea, cea mai rea boală cronică de cuplu.
Glumesc.
În realitate, eu sunt boul care se îndrăgostește. Adică vaca, deși, parcă, bou sună mai clement. Chiar și în alegoriile din specia fabulei, tot se poate întrezări o undă de misoginie. Nu mă mărit pentru că sunt dependentă de dragoste și sex… Actualele manuale de diagnostic o recunosc ca atare, adicția de dragoste și sex e o boală. Cei ca mine sunt dependenți de fenomenul cunoscut în termeni populari sub numele de îndrăgostire, așa cum sunt unii diabetici dependenți de insulină, unii răufăcători de substanțe interzise și unii compatrioți de murături. Prin părțile noastre dependenții de murături sunt cei mai numeroși și cei mai perverși, aș zice, pentru că par inofensivi, dar nu sunt. Când rămân fără castraveciori devin foarte irascibili, sunt în stare chiar să-ți țină o predică despre adevărurile înfricoșătoare codificate în textele marxiste despre capital și tăinuite de autorități, și, ce-i mai prost, nici nu își dau seama că lipsa castraveciorilor e sursa temerilor conspirative care le pun la grea încearcare judecata. Când ți-e lumea mai dragă și zici că te-ai așezat într-o relație, că ai un ”quelque chose” al tău care îți convine, pac, te îndrăgostești. Și totul sare în aer. Nu se face să te măriți când te știi cu un asemenea handicap. E ca și cum ai fi miop rău și ai insista să te sui la volan și să mai iei și pe altcineva cu tine în mașină.
Glumesc.
Sunt lesbiană, evident, v-ați prins. Sigur că nu, lesbienele nu vorbesc obsesiv despre bărbați. Nu vorbesc mai deloc despre ei. Sunt, de fapt, o femeie banală care se plictisește de moarte într-o relație în care cel mai excitant moment e cel în care el o sărută pasional după ce înscrie gol naționala.
Glumesc.
Sunt tristă. Îmi spun singură bancuri ca-mi mut gândul de la ce mă apasă. Sunt într-o situație din aceea în care suferi ca un câine și nu există nici un vinovat pentru faptul că suferi ca un câine. Mai ales când te consideri pisică, faptul că ajugi să suferi ca un câine e umilitor și nedrept… Și ai vrea să ai pe cine să-ți descarci furia. Mi-am julit deja pumnul într-un zid. Mă dor toate articulațiile degetelor când scriu. Sunt masochistă. Asta e. Nu. Trebuie să există o soartă rea, a mea. Trebuie să existe o soartă ca să am ce înjura.
Nu glumesc.
Sunt poetă. Urăsc cifrele. Iubesc vara, tonurile puternice, temperaturile înalte, vreau să îmi simt inima dând în clocot. Ba, nu. Vreau liniște, vreau liniște, e prea mult zgomot în dragoste, prea multă risipă, prea multă foșgăială prin lumi paralele. Nu pot să sufăr poezia. Tot ce îmi doresc e un moment intens de realitate, unul despre care să pot fi sigură că nu l-am trăit singură, în capul meu, că buzele care se ating de ale mele se ating cu aceeași ardoare sau tristețe, că ne întâlnim pe aceeași undă a ispitei a candorii sau a absurdului. Un singur moment de realitate în doi. Certă. Împărtășită. Ca să pot să mor liniștită. N-are nici o importanță că durează cinci minute sau o viață. Totul e să fie. Să știi că a fost. Din punctul ăsta de vedere suntem toate la fel. Asta ne dorim toate. Iar asta e partea tragică și romantică a lucrurilor. Partea cinică e că nu există rană produsă de un vis zadarnic pe care realitatea să nu o poată pansa.
Glumesc.
Sau nu glumesc.
Cum doriți.
Citiți și Noua junglă sexuală, de aceeași autoare.
