Giacomo Puccini
Muzica a fost scrisă mai întâi de Dumnezeu și apoi de mine, spunea fără falsă modestie Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (22 decembrie 1858 – d. 29 noiembrie 1924) care, deși considera că arta e o boală, era conștient de faptul că dacă nu s-ar fi consacrat muzicii, n-ar fi fost în stare să facă nimic altceva în viață… era în destinul lui, așa cum îl hotărâseră Parcele la naștere, în urma șirului de cinci generații de muzicieni respectați din orașul Lucca, în frumoasa și însorita provincie Toscana.
Crescut în umbra lui Verdi, titanul care a dominat întreaga scenă lirică europeană din ultima jumătate a secolului al XIX-lea, compozitorul italian era un viveur, un spirit boem care a știut să extragă din viață ceea ce era mai dătător de vibrație, pe care care a convertit-o în muzică și poveste teatrală, numai bună să răstoarne ierarhii în lumea artistică într-o manieră cu totul inedită, concentrată în trei capodopere ale genului: Boema, Turandot și Madame Butterfly… Pe lângă acestea, prea puține s-au mai ridicat la strălucirea și celebritatea acestui triptic liric, deși ar merita menționate, cel puțin pentru ariile celebre pe care le conțin: Fata din Far-West, Gianni Schicchi (cine n-a ascultat măcar o dată pasionala O mio babbino caro, atât de pătrunzătoare prin forța expresivă a liniei melodice și încărcătura emoțională a versurilor…)
Și totuși, cum reușește Puccini să țină capul de afiș al tuturor stagiunilor de operă, în ciuda trecerii timpului? Premiera operei Boema a avut loc la Torino, Teatrul „Regio”, la 1 februarie 1896, dar nu încetează să atragă publicul devotat acestei sublime arte care împletește atât de grandios librete inspirate din teme general-umane – iubirea, ura, despărțirea, moartea, cu nepieritoare melodii, care ating cele mai sensibile fibre sufletești…
Ceea ce dă statornicie admirației pentru stilul inimitabil al artistului este complexitatea și profunzimea poveștilor de viață, țesute cu atâta dăruire, personaje tinere, istorii de amor sfâșietoare, atât de expresive și de autentice încât par desprinse din realitatea imediată: Colline (din Boema), Cio-Cio-San (din Madame Butterfly) sunt arhetipuri ale femeilor care au iubit cu un devotament extraordinar, chiar dacă soarta nu le-a răsplătit pe măsură decât cu o atroce suferință, care le-a îngenuncheat…
Sursă foto: www.coratolive.it
Se știe că autorul s-a identificat mai degrabă cu eroinele sale, cele mai importante fiind alter-ego-uri în care transpare cu liminară sinceritate o capacitate uimitoare, aproape neverosimilă, de a iubi până la moarte și dincolo de ea… Toată această revărsare de sentimente este amplificată prin acordurile dramatice ale liniei melodice, turnată într-o compoziție cizelată până în cele mai mici detalii, cu o răbdare și o consecvență devenite proverbiale.
Filozofia lui muzicală ținea de orfismul vechilor aezi: ”Carissima mia – îi spunea Mariei Jeritza, favorita lui pentru Tosca, trebuie să pășești pe nori de melodie”. Melodie nestinsă, ca un Te Deum, ca un imn închinat puterii divine care l-a înzestrat cu geniu, așa cum îi scria unui prieten: Dumnezeu cel Atotputernic m-a atins cu degetul cel mic și mi-a spus: «Să scrii pentru teatru – bagă de seamă – numai pentru teatru». Iar eu i-am ascultat porunca.
Despre cel care a fost considerat drept „cel mai mare compozitor de operă al Italiei, după Verdi”, cel din urmă spunea: „Puccini urmează ideile moderne, ceea ce este de înțeles, dar, în același timp rămâne credincios melodiei care nu este nici veche nici modernă. Oricum, se pare că în lucrarea lui („Le Villi”) predomină elementele simfonice. Nu este nimic rău în asta. Doar că este nevoie de multă precauție. Opera este opera și genul simfonic este gen simfonic și nu cred că trebuie să introduci o pagină simfonică într-o partitura de opera decât dacă urmărești plăcerea unui dans.” (Giuseppe Verdi, Scrisoare adresată lui Giulio Ricordi, 10 iunie 1884)
Lecția de viață:
„Cel care a trăit pentru dragoste, a murit pentru dragoste.”
Biopicul Puccini aici: https://www.netflix.com/ro/title/81471146
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.