„Trebuie să ştim cine suntem ca să ne putem regăsi.”
Gerard de Nerval, născut Gerard Labrunie în 1808 la Paris, este una dintre figurile emblematice ale romantismului francez. Încă din copilărie, viața lui a fost marcată de pierderi și evenimente tragice care i-au modelat sensibilitatea poetică. Rămas orfan de mamă la o vârstă fragedă, Nerval a fost crescut de bunici într-un mic sat din Valois, ceea ce i-a insuflat o dragoste profundă pentru natură și ruralitate, teme care aveau să apară constant în opera sa. Această izolare timpurie a lăsat o amprentă asupra minții sale visătoare, propulsându-l într-o lume a imaginației și reveriei, trăsături care i-au definit mai târziu creația literară.
Tânărul Gerard s-a mutat la Paris pentru a-și continua studiile și a intrat repede în cercurile literare ale vremii. Prietenia cu Théophile Gautier și influența lui Victor Hugo l-au apropiat de curentul romantic, care sărbătorea emoția, misterul și fantezia. Nerval a fost un scriitor sensibil, ale cărui opere combinau poezia, proza și eseistica, întotdeauna dominate de o dorință de a explora subconștientul și misterele existenței umane.
Una dintre cele mai celebre lucrări ale sale este traducerea lui „Faust” de Goethe, o operă monumentală care i-a adus recunoaștere în tinerețe. Însă succesul literar nu a fost îndeajuns pentru a umple golul din sufletul său. Deși își câștiga existența ca poet și eseist, viața lui Nerval a fost tulburată de mari suferințe interioare. Povestea iubirii sale neîmpărtășite pentru actrița Jenny Colon, pe care a idealizat-o în scrierile sale, i-a adâncit melancolia și l-a împins tot mai mult spre lumea iluziei și a visului. Această dragoste nefericită a fost sursa de inspirație pentru multe dintre lucrările sale, inclusiv pentru „Sylvie,” o proză poetică profundă care ilustrează dualitatea dintre realitate și vis.
Cu toate acestea, marile sale realizări literare au fost însoțite de o boală mintală care îl bântuia. Nerval a suferit de episoade repetate de depresie și psihoză, care l-au trimis în repetate rânduri la aziluri. Într-unul dintre cele mai faimoase gesturi ale sale, Nerval a fost văzut plimbându-se pe străzile Parisului cu un homar la capătul unei panglici verzi, un simbol al refuzului său de a se supune convențiilor sociale și al dorinței de a pătrunde în straturile cele mai adânci ale existenței. Pentru el, granițele dintre realitate și fantezie erau din ce în ce mai subțiri.
Opera sa „Les Chimères” (1844) este o colecție de sonete esoterice, pline de simbolism și referințe mistice, considerate capodopere ale poeziei simboliste franceze. Aceste sonete au explorat teme precum moartea, religia, visul și mitologia, reflectând zbuciumul său interior și fascinația pentru tărâmul spiritual. „El Desdichado,” unul dintre cele mai cunoscute sonete, este un poem al unei ființe pierdute, un cavaler destrămat, un alter ego al poetului care se simțea rupt de lumea reală.
Cu toate că mintea sa creativă producea opere geniale, tulburările sale psihice s-au intensificat. Întreaga viață a lui Gerard de Nerval a fost o luptă între dorința de a găsi sensul universului și propria-i fragilitate emoțională. Într-o noapte rece de ianuarie 1855, complet copleșit de demoni interiori și de o disperare pe care nu o mai putea controla, Gerard de Nerval a fost găsit spânzurat într-o stradă pariziană. Moartea sa a fost un act de ultimă rezistență împotriva suferinței, iar vestea sfârșitului său tragic a îndoliat comunitatea literară.
Astăzi, Gerard de Nerval este privit ca unul dintre precursorii simbolismului și ai suprarealismului, fiind admirat nu doar pentru talentul său poetic, ci și pentru capacitatea sa de a explora abisurile minții umane. Viața lui a fost un exemplu de sensibilitate extremă, combinată cu o dorință incontrolabilă de a descifra misterele existenței și de a găsi un loc unde realitatea se întâlnește cu visul.
Astfel, Gerard de Nerval rămâne un poet al fanteziei, un erou romantic pierdut în propriile vise și gânduri, care a lăsat în urmă o operă care transcende timpul și locul, continuând să inspire generații de cititori în căutarea sensului profund al vieții.
Nerval a realizat o traducere notabilă în limba franceză a operei „Faust” a lui J.W.Goethe, pe care maestrul însuși a apreciat-o și pe care compozitorul Hector Berlioz a folosit-o ca punct de plecare pentru opera dramatică „La Damnation” de Faust.
În 1836, Nerval s-a îndrăgostit de Jenny Colon, o frumoasă actriță, pentru care a fondat o revistă de teatru, „Le Monde”, care a eșuat după 2 ani. Viața genială și homosexuală pe care Nerval a condus-o în această perioadă de scurtă de prosperitate a fost urmată de dificultăți financiare importante și de tristeți personale împovărătoare. Poetul și-a pierdut atât micul patrimoniu, cât și pe Jenny Colon, care l-a părăsit, căsătorindu-se cu altul.
În această perioadă, Nerval și-a concentrat eforturile literare principale asupra teatrului, un gen practic neconvențional talentului său. În ciuda unui succes ocazional, cum ar fi Piquillo (1837), eforturile sale în teatru s-au soldat, în general, cu eșecul. În 1842, Jenny Colon s-a stins din viață, această experiență zguduitoare schimbându-i viața definitiv.
După moartea ei, Nerval a călătorit în Orient, rezultatul fiind o parte din cea mai bună lucrare din „Voyage en Orient” (1843-51, „Voyage to the East”), o călătorie inițiatică în care examinează și mitologia, simbolurile și religiile acestei civilizații ancestrale.
Aflat în timpul celei mai mari creativități, Nerval a fost afectat de tulburări mintale severe și a fost instituționalizat de cel puțin opt ori. Într-una dintre cele mai frumoase opere, povestea scurtă „Sylvie”, scrisă în 1853 și inclusă în „Des Filles du feu” (1854), scriitorul recreează mediul idilic al copilăriei fericite într-o proză lucidă, cu accente muzicale. Memoria lui Jenny Colon domină povestea mai lungă „Aurélia” (1853-54), în care Nerval descrie obsesiile și halucinațiile sale în timpul perioadelor sale de tulburări mintale.
„Les Chimères” (1854, „The Chimeras”) este o creație de o complexitate extraordinară, care transmite cel mai bine calitatea muzicală a scrisului său.
Viața de suferință și durere a lui Nerval s-a încheiat în 1855, când a fost găsit spânzurat de la o lampă stradală de pe rue de la Vieille Lanterne din Paris.
Cor subpământean
În adânci tenebre,
Care zac funebre,
Să dăm în destin:
Şi, ca răzbunare
Toţi, cu-ndemânare,
Moartea s-o gătim!
Plecam în umbră;
O pânză sumbră
Pe cer da zor:
Când totul doarme,
Cătuşe-şi sfarme
Cel veghetor!
El Desdichado (Nefericitul)
Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,
Sunt prinţul Acvitaniei ce şi-a pierdut moşia:
Singura-mi Stea e moartă şi-n cântu-mi înstelat
Răsare-un Soare negru: este Melancolia.
În noaptea de Mormânt, Tu, ce m-ai mângâiat,
Redu-mă-n Posilippo, dă-mi marea, Bucuria
Şi floarea adorată de-un suflet sfărâmat
Şi-umbrarul unde Roza se-îmbrăţişa cu Via.
Sunt Amor sau Phoebus…? Lusignan sau Byron?
De-a Doamnei sărutare încă mi-e fruntea caldă;
şi am visat în Grota cu nimfe ce se scaldă…
De două ori trecut-am ne-nvins peste-Acheron:
Pe lira lui Orfeu, în drumul meu, am strâns
Şi al Sirenei strigăt şi al Fecioarei plâns.
***
Myrto
În gând îmi stărui, Myrto, divină vrăjitoare
Şi tu, oraş al mării, cu focuri mii arzând,
Revăd raza-aurorei pe fruntea ta jucând
Şi aurul din păru-ţi cum prin ciorchini apare.
Din cupa ta sorbit-am beţii ameţitoare,
Din licărul de-o clipă al ochilor râzând,
Atunci spre Iacchus zeul cătam, rugi înălţând,
Căci Muza mă scăldase într-al Eladei soare.
Acum ştiu de ce iarăşi vulcanul s-a aprins:
Cu pasul tău, o, Myrto, pe-acolo ai trecut,
Şi dintr-o dată cerul fu cu cenuşă nins.
De când nomadul duce ţi-a frânt zeii de lut,
Sub laurul – cunună pe-a lui Virgiliu liră –
Hortensia cea pală şi mirtul se uniră.
***
Versuri aurite
Om! – cuget liber! – oare te crezi singura minte
În lumea asta unde irumpe viaţă-n toate?
Sălaşul forţei tale e doar în libertate
Iar universul nu ţi-e izvor de-nvăţăminte
Respectă-n orice fiară acel elan fierbinte –
Vieţi palpită-n floare, Naturii-ncredinţate;
Sunt tainele-nsoţirii în pietre încrustate:
căci totul e sensibil. Şi totul te cuprinde!
Fereşte-te de ochii din zidul fără semne:
De-a verbului magie materia e pătrunsă,
Deci nu ţi-o fă părtaşă decât la rosturi demne
În orice lucru zace Divinitatea-ascunsă
Şi, ca un ochi ce-apare de sub pleoapa ovală,
Din orice miez de piatră un spirit pur exală.
Citiți și despre poetul latin Ovidiu…
