Ideea că misoginia e o afacere strict masculină este cât se poate de comodă și de falsă. De cele mai multe ori ihibițiile, tulburările de comportament și chiar formele mai light de masochism feminin provin din faptul că suntem ținute permanent sub dușurile reci ale remarcilor malițioase, criticismului, directivelor, sugestiilor neavenite, invidiilor, bârfelor și sfaturilor nedorite ale femeilor al căror țel programatic este subminarea moralului ”adversarelor”. Îmi pare rău, dar nu cred în inocența, deruta sau neajutorarea mintală a celor care acționează așa. Nici în faptul că au, sărmanele, sufletele chinuite sau că au fost maltratate. Victimitatea nu îți dă adeverință să te porți ca dracul și să ai parte de discriminare pozitivă! N-are treabă nimeni pe lume să îi spună altuia cum să își trăiască viața, cum să simtă, cum să arate și cum să se facă dorit. Unii ar zice că nu e misoginie, e doar lipsă de fair play într-o competiție neasumată. Nu știu.
Sigur, fenomenul se perpetuează și reflex, mimetic etc, dar nu prea contează de ce, contează că și ar conta să vedem ce e de făcut ca să nu continue.
Evident că într-un mediu de mahala fiecare săpunește bine pe fiecare și se trăiește sub ploaia de ocări, dar e surpinzător câtă mahala reziduală există pretutindeni și cum țopăie ca un păduche dintr-o hălăciugă în alta. Chiar și când e vorba de capete ”luminate” de studii academice aprofundate.
Am obosit de când tot obl0jesc rănile celor cu conștiințele avariate de aceste continue pretenții și cerințe absurde, care se mai și contrazic. Am obosit de atâta suferință evitabilă, de atâta risipă de acuzații fără fond. Judecata femeilor e de cele mai multe ori arbitrară, n-are nici un temei, e răutate travestită în intenția de a ajuta. Dar poate unele nu suntem chiar așa de ne-ajutorate să avem nevoie să auzim mereu că suntem strâmbe, grase, prea docile sau prea bățoase, prea cerebrale, prea naive, prea guralive, prea timide, că punem pe fugă bărbații ba cu formele prea pline, ba cu lipsa lor, ba cu cultura, ba cu ignoranța, ba cu vulgaritatea, ba cu rafinamentul… Că nu suntem ”piți”, că ar trebui să fim mai frivole sau mai indiferente.
Ce e interesant de remarcat este că valorile dominate ale momentului sunt prezente în discursul misogin: sub nici o formă nu auzi nimic care să țintească altceva decât profitul, satisfacția egoistă, seducția, provocarea de aparențe (înșelătoria), flatarea orgoliului, căpătuirea de un fel sau altul și, desigur, manipularea bărbatului. Aceste ”idealuri” sunt subînțelese, dară. Toate auzim sfaturi prețioase pe această linie. Nu se pune problema unor obiecții și sugestii în gama: fii mai puțin egoistă, fii mai generoasă, fii mai smerită, fii mai sinceră, fii mai îngăduitoare, nu te mai sulemeni atâta, nu mai încerca atâta să pari ce nu ești!
Cerințele satrapului anonim nu sunt nici realiste nici legitime nici vreodată morale. Femeile care umblă cu el în coaste, trăiesc cu presiunea perfecțiunii și sub spectrul rateului personal. ”Succesul” însă, insist, este unul conceput în contrasensul oricărei valori civilizate și oricărei exigențe morale. Nu doar că ți se dau sarcini de neîmplinit, mai sunt și maligne în esență.
Când vocea târgului e internalizată femeile ajung să se pună singure la zid pentru vini inexistente, pentru defecte și delicte închipuite, pentru neajunsuri imaginare. Încep să își aroge libertăți și puteri pe care nu le au și să se autoflageleze mizând pe ideea abuzivă că totul ar depinde de ele.
De ce ar trebui, frate, să fie una pe gustul tuturor?
***
Femeile nedorite au măcar decența să își arate fățiș disprețul, bărbații își arată între ei doar aerele de stimabili.
Dacă minciuna, căci despre minciună vorbim, prin care ”perfectele” se obstrucționează între ele, este una din registrul bârfei – ex. ”e prea nasoală și nebună ca să se uite la ea vreunul” – bărbații își fac rău reciproc livându-și minciuni din registrul utopiei – ”femeilor le plac bărbații capabili de performanță intelectuală, profesională, realizați, celebri”. Nici vorbă! Doar profită de ei și se bucură de resursele lor. Să nu confundăm interesul cu plăcutul. Plăcerea e de natură sensibilă, senzuală, estetică, la ambele sexe. Ba chiar e cu atât mai limpede că ești dorit sau dorită cu cât ești mai prost, mai nătărău, mai penibil, mai necioplit, mai otova, mai bețiv, mai urâcios, mai toate astea și la feminin, și ai succes la sexul opus.
Nimeni nu face pasiuni doar pentru calitatea morală sau elocvența intelectală a altuia. Oameni minunați și foarte dezirabili socialmente sunt repudiați în intimitate pentru că sunt neatractivi.
În fond romanticii au fost și încă sunt urâți pentru culpa de a fi niște răsfățați care își permit dragostea – acest lux – mai mult, suferința din dragoste, și mai mult, sacrificiul, că pun plăcerea și împlinirea amoroasă mai presus de orice și sunt în stare să și moară pentru ele. Obraznici! Eretici! Nebuni!
Tocmai pentru că nu oricine își permite să fie dorit e nevoit să își cumpere cumva viața intimă. E o realitate tristă și incontestabilă, valabilă, de asemenea, pentru ambele sexe. O serie întreagă de minciuni și subterfugii, de manipulări subtile, de ajustări și compromisuri fac posibile relațiile neromantice. Frustrarea e de înțeles, chiar și invidia e tolerabilă până la un punct atâta timp cât nu predică.
