VIAȚA PRIVATĂ A UNUI GENIU
În ziua de 12 martie 1965, GEORGE CĂLINESCU se stingea pe un pat de spital din Otopeni. Ciroza hepatică l-a măcinat încetul cu încetul, deşi nu fusese un prieten al lui Bachus. Nu împlinise încă 66 de ani. Criticul cel mai strălucit al României, publicistul ingenios, romancierul, dramaturgul, poetul- pleca Dincolo, după o viaţă în care unica dragoste adevărată fusese aceea pentru lectură şi scris.
Profesor universitar promovat greu (datorită invidiilor masive ale unor colegi de breaslă, mulți dintre ei lipsiţi de talent literar), bastardul unei servitoare (fructul unei aventuri cu un ofiţer peregrin pe care nu l-a cunoscut niciodată), el a adunat o sumedenie de frustrări, pe care a dorit să le depăşească prin cultură şi educaţie.
S-a considerat multă vreme un limitat, a muncit enorm (citind imens şi suferind pentru că nu avea abilităţi în învăţarea limbilor străine), visând la o mare carieră academică. Iubea cultura italiană şi s-a trudit mult pentru a învăţa limba lui Dante, care i s-a părut muzicală şi facilă, dar în practică nu a reuşit niciodată să o vorbească fluent.
S-a mulţumit cu relativa uşurinţă a traducerilor, deşi nu a renunţat niciodată la uzul dicţionarului. Vechea Românie nu l-a apreciat aşa cum îşi dorea. România comunistă părea că-l preţuieşte cum se cuvine, numai că şi în acest caz, a fost decepţionat: comuniştii aveau nevoie de tovarăşi de drum, pe care ulterior (în multe cazuri) i-au abandonat, sau i-au trimis în închisori.
Călinescu nu putea trăi fără a fi publicat, fără a-şi vedea numele în presă, pe coperţile cărţilor, în reviste. Nu îl interesa nimic altceva.
La 30 de ani se va căsători cu Vera, care avea 20 de ani, o absolventă de pension care îi va deveni mai curând- menajeră.
Ea se ocupa cu tot ceea ce însemna gospodărie şi probleme administrative curente, Călinescu văzându-şi exclusiv de scris şi contribuind în cuplu doar financiar.
Întrebată peste ani, dacă nu s-a simţit nefericită, Vera a declarat senin că intuia ce fel de parteneră îşi dorea Călinescu şi prin urmare, a optat în cunoştinţă de cauză. I-a stat la dispoziţie trup şi suflet, permanent, deşi Călinescu a socotit-o mereu inferioară intelectual. O folosea totuşi, atunci când îi citea anumite texte, socotind-o imaginea bunului simţ popular. Dorea să vadă ce reacţie avea la scrierile sale.
Copii nu au avut, pentru că George Călinescu nu era de acord. Afirma că nu era făcut să fie tată, rostul lui în această viaţă, fiind exclusiv unul cultural-creator. Vera a admis şi acest aspect, fără murmur.
Uneori o umilea, revărsându-şi asupra ei reacţiile sale impulsive. Ca să o pedepsească, o trimitea în podul casei, pentru a căuta unele lucruri, apoi îi lua scara şi o lăsa acolo singură, câteva ore. Când mâncau, el primea hrana cea mai bună şi mai proaspătă. Când scria (mai ales noaptea) ea nu avea voie nici măcar să strănute, pentru că pentru el, orice zgomot era echivalentul unei torturi. I-a interzis să mai aibă de-a face cu prietenele sale şi nu dorea să primească oaspeţi acasă.
Cuplul trăia într-o izolare totală. Călinescu mânca enorm, era pofticios, semăna cu un copil răsfăţat. Bea rar, nu fuma şi prefera cafelei-ceaiul. Lucra îndârjit, metodic, cu o energie fantastică, folosind sute de cărţi, pe care le aşeza pe o masă lungă de tâmplărie, iar pe măsură ce îşi extrăgea ideile din fiecare, le arunca pe jos. Vera urma să le aşeze cuminte, în rafturi.
I-a fost credincios, exceptând ultimii ani ai vieţii, când dezvoltase o pasiune nebună pentru o celebră baschetbalistă. El avea 60 de ani, iar iubita-24. Se întâlneau la mare, alergau prin valuri, iar criticul părea fericit.
Vera era cu el, stătea pe un cearceaf pe plajă şi îi urmărea de la distanţă, tăcută şi resemnată. Baschetbalista era cu un cap mai înaltă decât criticul şi se amuza pe seama pasiunii lui. Deja bolnav, Călinescu nu mai avea simţul ridicolului, dând târcoale ca un căţeluş, frumuseţii blonde, zvelte şi sculpturale. Dar intim, nu se va întâmpla nimic între ei.
Contestat ca om, socotit lipsit de caracter (şi multe dintre gesturile sale publice de după 1945 indicau asta) George Călinescu a fost în esenţa sa- un geniu intelectual. Oricât de mult am detesta omul (şi motive sunt din plin), când lecturezi “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (de exemplu) te întrebi din ce galaxie a miracolului a venit omul care a scris o asemenea bijuterie.
El existase, trăise, fusese un om în carne şi oase, un muritor… Şi totuşi, nu fusese un om obişnuit.
*****
Câteva citate reprezentative pentru sensul iubirii, capriciile îndrăgostiților, căsătorie și eternul feminin:
*
Dacă soţul tău va fi un bărbat excepţional, nu te extazia în faţa celorlalţi de ceea ce face, nu-l apăra de bârfeli. Îl vei obişnui să se considere intangibil. Dar nici nu-i atrage atenţia la tot pasul de erorile pe care socoteşti că le făptuieşte. Ca individ ieşit din comun, le va descoperi singur, cu folosul pe care orice om profund îl trage din reexaminarea conduitei sale, şi, de altfel, un om nu trebuie să fie perfect.
Obişnuieşte-te a converti, de la o anumită vârstă, gestul pasional în acela de prietenie subtilă şi nu urmări cu gelozie grotească aventurile soţului tău. Un bărbat, mai cu seamă excepţional, e setos să cunoască eternul feminin, fără ca prin asta să-şi împuţineze dragostea faţă de soţia lui.
*
Nu îndepărta brutal, fiind căsăstorită, pe bărbatul pe care-l stimezi şi crezi că te iubeşte cu adevărat. Poţi întuneca astfel o existenţă. O prietenie delicată nu e un adulter.
*
Căsătoreşte-te foarte tânără, când spiritul şi trupul îţi sunt nevinovate. Sufletul fetei mature nemăritate se perveteşte prin aşteptare sau capătă spaimele celibatarei.
*
Încearcă să devii o muzicantă suficientă, spre a face să vibreze intelectul soţului tău. Nu te căsători cu un bărbat care declară cinic că nu pricepe arta. Poate ascunde vicii îngrozitoare.
*
Esenţialul este nu de a fi desăvârşită trupeşte, ci expresivă. Bagă de seamă că expresia nu e numai a feţei. Sunt femei care par distinse facial şi sunt vulgare corporal. Genunchiul tău să inspire sentimente nobile.

Petru cel Mare: O forţă a naturii!