E un clișeu de prost gust, o batjocură, să spui de oricine se sinucide sau crapă de inimă rea că a fost deprimat. Nu e așa. Depresia însoțește și cancerul, dar oamenii mor de cancer, nu de depresie.
Se moare din diverse motive. Hemingway nu s-a sinucis pentru că era alcoolic. Alcoolismul e o consecință a ceva, nu o cauză. Robin Williams nu s-a prăpădit de drogat ce era, se droga pentru că nu putea face față vidului interior, disperării, angoasei, unor chestiuni care pot avea nenumărate surse.
M-am tot gândit la muierile înzestrate din istorie care au sfârșit-o rău și de ale căror vieți am habar: la Adele Hugo, la Camille Claudel, la Nilgün Marmara care o iubea pe Sylvia Plath și care i-a urmat modelul și în sinucidere.
Eticheta de depresie e o tâmpenie. Le-a distrus absolutismul lor, faptul că trăirea lor conținea o ”idee” prea înaltă despre dragoste, dorință și conviețuire în cuplu. Nu s-au putut adapta mediocrității unui climat contingent subjugat de rutină, indiferență și platitudini, de norme sociale aberante, care le strivea tumultul. N-au făcut față frivolității amoroase. În relațiile cu bărbații iubiți, ele erau mereu în poante, în tensiune, în puterea vrăjii, într-o transă continuă. În erotismul masculin ardoarea alternează cu indiferența. Dragostea bărbatului e mai apropiată de respirația mării: are un flux și un reflux, cea femeiască, dacă e să fie autentică, e continuă. Nici una nu a pretins monogamie, deși toate erau monumente de devoțiune. N-au vrut decât dreptul de a trăi la temperatura dorită. Faptul că au fost nevoite să își reprime simțirea, că aveam prea mult de dăruit și nu-și puteau trăi feminitatea plenar le-a distrus. Nu au avut climatul necesar descătușării acelui suflu intim, care le alimenta și inspirația… Realitatea le sufoca, nu le permitea să trăiască concret la intensitatea dorită.
Cazul Sylviei Plath. Soțul său, poetul Ted Hughes o părăsește, abandonând și copiii, și fuge cu amanta. Și-a luat viața din lipsă de orizonturi și din dezamăgire. O ființă profundă nu se îndrăgostește o dată pe anotimp și nici nu găsește mulți parteneri potriviți. Oamenii ca ea au mult mai puține posibilități de a se cupla pentru că și exigențele sunt pe măsura aptitudinilor și resurselor investite și implicării. Și nu mai era nici atât de tânără ca să spere că are timp. Îi părea imposibil să o ia de la capăt după ce a dat totul…. și să mai creadă vreodată în ce a crezut după ce esențele tari pe care conta s-au năruit la modul acesta.
Adele Hugo se îndrăgostește de un ofițer englez care inițial îi ceruse mâna. Ea a avut o primă ezitare, dar nu a durat mult. Ajunge să îi trimită craiului scrisori înfocate, dar el, când realizează cât de intensă e dorința femeii, intră în panică. Ea nu îi face nici un fel de reproșuri sau crize de gelozie legate de nenumăratele aventuri din viața lui. Dar caută să îi fie pe plac, să se facă și ea dorită. Poate că tocmai modestia și delicatețea ei, noblețea cu care i se dăruiește îl inhibă. Se simte un impostor, căci sentimentul și dorința sa sunt mult mai superficiale. Ea încearcă să negocieze, să scadă ea din preț, dar nu reușește să devină ”mai ieftină” ca să îi fie mai accesibilă.
Deși o respinge destul de categoric, Adele continuă să îl urmeze peste tot ca un câine devotat. Pleacă după el în Canada, apoi în Barbados. În cele din urmă se îmbolnăvește acolo… În epocă i se pune un diagnostic dur. Totuși nu își pune nimeni problema că ”erotomania” ei nu era decât dorința absolut firească și legitimă a unei femei de a avea o viață amoroasă, totuși, într-o lume în care sexualitatea femeiască era un tabu și era îngropată în tăcere și convenții odioase. Sigur că, în cazul ei ”nebunia” e ceva mai evidentă, dat fiind că e respinsă în repetate rânduri, iar ea are o fixație nemotivată, dar trebuie să ținem cont de contextul social în care se declanșează patologia, care e el însuși un focar de boală. Ofițerul cel afemeiat părea în stare să ofere unei femei ceva mai mult decât un mocofan de societate care s-ar fi rușinat, poate să o atingă cu lumina aprinsă. În general femeilor educate în epoca victoriană, se știe, le era impus un canon draconic de castitate. Se considera că nu se cade să aibă aspirații sexule, că era degradant pentru ele, că sexul era ceva ”porcos” care se făcea cu ”femeile ușoare”… De aici a și izbunit nebunia cu absolutismele amoroase, să fie limpede. În încercarea disperată de a avea totuși o viață sexuală femeile încercau să sfideze și să păcălească tabuurile dându-le o acoperire nobilă. Ofereau bărbaților tot mai multă ardoare și patimă sperând că în acest fel le vor stârni poftele carnale. Nu înțelegeau că ardoarea și romantismul mai rău îi inhibau, că tocmai așteptările înalte îi puneau pe fugă pe mușterii… Femeile nu aveau proprizis dreptul la satisfacție sexuală, ele trebuiau să fie ori la cheremul unora care le doreau episodic, neasumat și fără sentiment și să suporte și eticheta vampe / femei de consum sau să fie respectabile neveste de care nu se atingeau nici respectabilii soți decât în scopuri procreative. Cam așa. Mă îndoiesc sincer de nebunia Adelei Hugo. Sigur că a ajuns să își piardă mințile, cu timpul, dar a fost ajutată mult de mediu în acest sens.
Camille Claudel e declarată nebună, fără cine știe ce probe. Mulți apropiați se jurau că e cât se poate de sănătoasă mintal, că e coerentă și sclipitoare. Faptul că și-a distrus statuile exprima, de fapt, disperarea de a fi preferată artista din ea, femeii. Ușurința cu care societatea se spală pe mâini de durerea acestor ființe care nu au avut nici o altă ”vină” decât aceea de a-și urma instinctul, e dezgustătoare. Nenumărate sunt formele de opresiune și indiferență la adresa erotismului femeiesc, iar a declara că doar comportamentul sexual tipic masculin e ”normal” și legitim e forma cea mai răspândită de misoginie. Povestea ei cu Rodin e celebră așa că nu o mai reproduc aici.
Geniul amoros, ca oricare altul, te transformă într-un inadaptat și, uneori, într-un paria.
Atunci când un bărbat sfida în epocă normele sociale abuzive, se considera că e un erou al libertății umane și de conștiință. Un adevărat Prometeu. Când o femeie făcea același lucru și încerca să trăiască autentic, deci liber, îi era aplicată eticheta nebuniei.
Al patrulea caz este acela al turcoaiei Nilgün Marmara, o poetă hipersensibilă și foarte talentată. Sinuciderea ei a fost învăluită în mister și în anchete sentimentale în care iubitul său soț o jelea zelos. I s-a pus diagnosticul de ”depresie” ca și Sylviei Plath. S-a aruncat de la etajul șase la douăzeci și nouă de ani. De ce? Preafumosul ei o înșela. În lumea turcească nu se pune problema să trăiești cu mai mulți bărbați, să îi schimbi cum ți-ai schimba locul de muncă. În acea cultură ”destinul” e o chestiune implacabilă. Îi era limpede că n-ar putea trăi în condițiile acelea în care trebuia să îl împartă cu altele, fără dreptul de a se despărți de el. A avut o criză de claustrofobie și disperare. Bineînțeles, nu s-a considerat că societatea care te alungă ca pe un câine dacă iubești mai mult de un bărbat ar avea vreun cusur. Acolo nu se pune oricum problema de libertinaj, nici de dreptul femeii la fericire, la o viață demnă etc. Devii curva satului pentru că se consideră că dacă ești divorțată sau abandonată porți un stigmat. Devii paria. Femeile singure sunt în Turcia periferia societății, marginalii marginalilor.
E foarte comodă această poziție: îi trântești unui geniu sau unei ființe înzestrate cu resurse excepționale un diagnostic psihiatric și te achiți de datorie.
Nilgün Marmara a avut, desigur, intuiția asemănării cu Sylvia Plath. Cam știm cine suntem și cum din prima tinerețe. Ne putem evalua calibrul interior, profilul erotic, înclinațiile, căci doar suntem ființe cugetătoare.
Toate aceste femei erau extaordinar de frumoase și de senzuale. Posteritatea nu a făcut altceva decât să îngroape tragedia lor în diagnostice hazardate și în mistificări. Are dreptate Foucault: acuzația de nebunie e una dintre perversitățile puterii.
Cine va plăti pentru durerea lor și cum e posibil ca alte femei să nu le moștenească soarta dacă alegem mereu poziția comodă în care să stigmatizăm niște ființe doar pentru că nu și-au reprimat firescul și dorințele? Societatea le tot face pe cele pasionale să se simtă vinovate de natura lor intimă.
Lucrurile nu s-au schimbat cu nimic în privința asta. O femeie poate în continuare să aibă orice așteptări de la ea însăși, dar nici una de la bărbat. Emanciparea nu a fost una întru dorință, ci întru resemnare.
