Cronicile arabe spun că tatăl lui Harun avea un vizir pe nume Khalid Ibn Barmak, persan de neamul lui. Un curtean mai priceput şi mai loial decât acela cu greu putea fi găsit. Fiul vizirului, Yahia, era şi el, după cum se spunea, înzestrat cu un caracter integru. Din multe încrengături de intrigi şi comploturi la scos el teafăr pe sultan. Yahia, la rândul său, avea şi el doi fii. Pe unul dintre ei îl chema Jafar, un tânăr de o frumuseţe neobişnuită. Ochii săi negri şi, mai ales, gâtul lui lung atrăgea atenţia oricui. Între Harun şi Jafar se legă cu timpul o strânsă prietenie. Cei doi erau nedespărţiţi. Citeau poezii cu voce tare, unul pentru altul, şi se plimbau de mână prin grădinile palatului. Când tatăl lui Jafar, Yahia, se dovedi a fi prea bătrân pentru a-şi îndeplini atribuţiile de vizir, funcţia sa fu preluată de fiu. Faptul acesta avu darul să intensifice şi mai mult sentimentele lui Harun pentru curteanul favorit.
Darurile primite de Jafar de la stăpânul şi prietenul său însă nu puteau trece neobservate de către ceilalţi curteni. Prea erau multe şi scumpe! Oricât ar fi fost noul vizir de priceput, atâtea dovezi de preţuire din partea stăpânului erau cam ne la locul lor. Acea legătură era mai mult decât o simplă prietenie, lăsau gurile rele să se înţeleagă. Şoaptele despre această, aşa-zis, nefirească legătură începură să circule tot mai intens printre oamenii de la curtea sultanului.
Zvonurile ajunseseră în cele din urmă şi la urechea lui Harun care, pentru a le pune capăt, hotărî să realizeze o căsătorie de formă între Jafar şi sora sa, Abbassa. Găsi însă cu cale să le pună în vedere celor doi că era vorba despre un „mariage blanc” şi că, prin urmare, le era strict interzis să rămână vreodată singuri, în aceeaşi încăpere. Jafar acceptă porunca, însă lui Abbasa o asemenea interdicţie, cum era şi de aşteptat, nu-i fu pe plac. Femeia socotea că era nedrept să fie privată de ceea ce îşi doreşte, cu mai mult ori mai puţină ardoare, orice femeie măritată.
Într-una din seri, Abbassa se prezentă soţului ei, înveşmântată în straiele slujnicei sale, şi îi ceru să se culce cu ea. Cei doi petrecură noaptea împreună, iar urmarea fu aceea că autorii delictului hotărâră să se întâlnească pe ascuns şi în continuare.
Aranjamentul fu bine ticluit, întâlnirile nocturne se succedau în ritm regulat (ca să spunem aşa), până în ziua când Abbasa se trezi cu burta proeminentă. Cum-necum, femeia reuşi să-şi ascundă sarcina, faţă de cei ce nu trebuiau să ştie de ea. Evită pe cât putu să se arate printre curteni iar, după ce dădu naştere copilului, îl trimise la o mătuşă a ei care locuia la Mekka.
Aşa se face că nici Harun, nici Jafar nu ştiuseră nimic de existenţa plodului. Trecuseră câţiva ani. Totul ar fi decurs normal, dacă zvonuri răutăcioase nu ar fi ajuns iarăşi la urechea sultanului. În cursul unei vizite la Mekka, Harun porunci să-i fie înfăţişat copilul despre care circulau acele zvonuri. Ochii negri ai acestuia şi gâtul lung, demn de penelul lui Modigliani, nu lăsau loc de îndoială: era progenitura lui Jafar! Harun făcu spume la gură de furie. Dădu ordin ca băiatul să fi ucis pe loc. Reveni pe urmă la Bagdad, hotărât să se răzbune şi pe părinţii micului martir. Abbassa fu strangulată de către eunucul de la curte, însărcinat cu astfel de treburi iar corpul ei neînsuflețit fu ascuns sub lespezile podelii din propriul său iatac.
Mai rămăsese Jafar. Schimbarea întrezărită în felul de a se purta al sultanului faţă de el, l-a făcut pe favoritul acestuia să bănuiască deja că îl paşte o primejdie. Când fu chemat însă la tronul lui Harun-al-Rashid, acesta i se înfăţişă fără întârziere. Ajuns în faţa stăpânului său, se trezi dintr-o dată înşfăcat, luat pe sus şi dus în încăperea unde se afla eunucul. Jafar se aruncă la picioarele aceluia, implorâdu-l să-i cruţe viaţa, Îi făgădui câte-n lună şi-n stele dar degeaba. Sabia călăului se abătu asupra gâtului lung al nefericitului iar în clipele următoare, capul său se rostogoli la picioarele sultanului.
La vederea lui, Harun începu să urle ca scos din minţi. Pierderea prietenului său avu darul să-l aducă în pragul disperării, cu toate că el, şi nimeni altul, fusese cel care dăduse ordinul execuţiei. Se întâmplă însă un lucru obişnuit la oamenii lipsiţi de caracter: în loc să-şi reproşeze sieşi momentul de slăbiciune, greşeala de neiertat, luă postura de victimă şi se jură să ruineze tot neamul lui Jafar.
Ceea ce şi făcu, pentru că în califat nu exista lege care să-l oprească, iar judecătorii nu erau vocea lui Allah. Bătrânul Yahia şi celălalt fiu al său fură aruncaţi în temniţă, iar avutul lor confiscat. Cei doi îşi dădură obştescul sfârşit în temniţă, iar odată cu ei se stinse şi neamul abbasizilor, spiţă la al cărei grad de vrednicie nu s-a mai ridicat nici o alta, în întreaga istorie a califatului.
Citiți și Cioara și fiii ei
