La ceas de sărbătoare, lumea se întoarce spre poveștile de la începutul ei, ca să găsescă răspunsuri la întrebările nerostite ale vieții…
În inima de piatră a Ierusalimului e o seară de primăvară blândă ca privirea fecioarelor care-și poartă în ochii curați frumusețea… În aer se simte miros de mugur crud și lumea se pierde în pași mărunți spre case. Floriile… de Sărbătoarea intrării Domnului în cetatea sfântă fiecare se primenește și se pregătește să primească așa cum se cuvine cuvântul Mântuitorului. În seara asta, în singurătatea gândurilor sale, e mai trist ca niciodată, și numai cine îl cunoaște bine poate spune asta, privindu-l dincolo de straiele umane care-i ascund simțirea. Paloarea feței te impresionează cel mai mult, pentru că îi face ochii mai aprinși, mai dureros scânteietori, și stând așa, cu capul sprijinit pe coate, pare o statuie mută sculptată în grădina aceasta de la marginea așezării.
Nu mai vede în jur franjurii albi ai zarzărilor, ci simte numai mirosul salciei plângătoare, care-l răscolește din toate fibrele ascunse ale sufletului. O tristețe apăsătoare simte că-i coboară în suflet, tot mai grea, cu cât seara face mirosul florilor tot mai greu, năucindu-l. Nu-i vreme de dormit… undeva, pe cer, o stea căzătoare își strecoară lumina fugară printre norii care desenează umbre întunecate. La apus, croncănit de ciori și un orizont negru ca o sumbră prevestire. În trupul unui copac, dacă îți sprijini urechea de scoarța lui, auzi cum crește o cruce… Cum să-și alunge mâhnirea asta care-i inundă fără preget inima dacă nici măcar n-o pricepe? Cu mână sigură, cineva îi picură încetul cu încetul smoală în suflet, dar El simte și puterea nevăzută a Tatălui, care-i alungă temerile…
Cât de frumoși sunt oamenii – el simte în fiecare prinos de bunătate și înțelepciune, dar cât de mult se ascund unii și cât de schimonosită le e firea, unde s-au uitat pe ei? Pe ce cărări ascunse îi poartă pașii, unde e smerenia lor? Nu sunt ei același fruct al Dumnezeirii, nu e acceași plămadă de iubire pentru ei din care s-au zămislit și au împânzit pământul? Rătăcitori, nu știu ei oare că destinul e în mâinile lor, acolo unde e virtute și ascultare? Au uitat ei oare că Dumnezeu tatăl e singura Cale, pentru că El e întemeietorul și tot ce e în lumea asta e creația lui? Natura și oamenii, asemenea prin frumusețea lor originară, de ce nu e peste tot la fel? De ce se luptă între ei, de ce se distrug prin neadevăr și de ce își întorc fața unii de la alții? Azi împărat, mâine cerșetor, azi tânăr, mâine bătrân neputincios, înalt sau scund, judecător sau păstor, nu simt ei glasul tainic al înălțimilor, cerându-i în pacea și credința din veac? Încotro, omule rătăcitor?
amazon.com
Ziua de mâine va merge la Ierusalim, în cetate, să-i învețe pe oameni ce înseamnă dragostea izbăvitoare pentru Dumnezeu, pentru lumina și atotputernicia lui, așa cum a desprins-o el, Fiul său legitim, dar și fiu al omului… el nu s-a îndoit o clipă și n-a mișcat, precum piatra cea dură a mormântului lui Lazăr încercată de mână necredincioasă. Tot ce trebuie să știe lumea, el va spune, pentru că el este Cuvântul însuși, Logosul purtător de mântuire. Să-l vadă lumea că nu se teme și că, oricât de aspră calea, o va purta în suflet pe drumul mântuirii… „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” Știe că mulțimea va striga Osana, Osana, și știe că unii îi pregătesc, neștiutori, pieirea…
În mintea Sa, cuvintele Tatălui se încheagă din cea mai pură credință și se toarnă în argintul viu al credinței nestrămutate: Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri, le va spune, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, și apoi îi va întări în căutarea lor, cu iubire și pentru Iubire, căci esența acestui sentiment atotputernic e însuși Dumnezeu: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți.
Citiți articolul întreg aici, pe Catchy.ro
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
