flamingo
în ziua în care îl îngropam în uitare
era secetă, puține fântâni au venit să verse o lacrimă
o vorbă de mângâiere pe margine
de neant să-mi sădească vreo tipografie
ceva de spus în treacăt, ca
marmoreană liniștea, rănită să-mi fie, nimic
doar aerul inflamat de cantilena pustie
tu mă iubești, dar eu îl visez pe Pablo
(și nu e o boală să mă vindec de el)
iar el marea iubea
marea pe tine te vrea
sunt o uriașă nocturnă
coborâtă prin acoperișul minții odată cu coada
unui pian
mă cântă Chopin, inima lui bea
coniac într-o biserică-n Varșovia…
„Căci unde este comoara ta, este și inima ta“
foto credit sursa
să o mențină în viață era acordul sus-jos
hârjoană de bastard al octavei
o scară pusă cuvintelor
ele coboară cu treptele-n dinți teama nu li se-aude
când dau să se-ntoarcă
nicio perfecțiune nu
pune lujeri la capătul patului și-atunci
speranța lama și-o oglindește-n gleznele lor prea des urcătoare… Citește și să o mențină în viață
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
