Un film scurt, care a câștigat un premiu important la Festivalul Luxor Film (LFF), realizat de către un tânăr de 20 de ani (Sayed Mohammad Reza Kheradmandan), face înconjurul lumii. Într-un minut și ceva, acest scurt metraj concentrează întreaga istorie a timpului și a umanității, iar emoția este indusă atât de firesc cititorului, încât rămâi cu un gust mai degrabă straniu, care trebuie cercetat multă vreme de acum încolo. Un cuplu de oameni în vârstă schimbă replici poetice dintr-un poem de Hafiz, unul din cei trei poeți orientali, și pe fața lor se citește împlinirea, liniștea și arminonia unei vieți trăite în Iubire. La semafor, opriți lângă alte mașini, asistă la o scenă pe care o vedem foarte des în zilele noastre: părinții se ceartă zgomotos, iar copila, pe bancheta din spate, privește pe geamul mașinii îngrozită… Păcatele părinților asupra copiilor…

Ce se întâmplă merită să aveți răbdarea de a privi cu ochii voștri. La sfârșit veți înțelege, probabil, că omul poartă în sine sămânța dumnezeiască a înțelepciunii, a prieteniei și a comunicării dincolo de cuvinte, iar aceasta face astfel încât timpul să treacă în favoarea noastră. Amintirile rămân cele mai puternice legături între cei care au trăit viața ca pe o poezie, în afara disputelor care sapă adânc la temelia unei relații, atunci când devin pricină de exhibare a orgoliilor.

Iată un poem de Hafiz, ca să ne dăm seama, încă o dată, de modul în care putem privi relația dintre oamenii care și-au legat destinele prin voia lor și a lui Dumnezeu:

„Aflați: iubesc iubirea, prieteni, și nu-mi pasă
de-mi spuneți că iubita e sau nu credincioasă.

Să sufăr vreau. Egal mi-e de ești sau nu cu mine.
Dacă nu-mi aflu viață pe buzele-ți carmine,

ce pot să fac cu viața, iubito, fără tine ?
Când Dragostea mă face să mor , n-am nici o frică

de sabia ce-asupră-mi sultanul o ridică.

Gol și sărac de-a pururi , nu mă ademenesc,
nici aur, nici palate și nici veșmânt regesc.

A gândurilor Meccă sunt ochii tăi cei dragi
și inima-mi nici știe un alt pelerinaj.

O, dacă-ai vrea cu mine în lume doar să fii,
la ce-aș râvni Edenul cu îngerii-argintii ?

Celui pribeag pe drumul Iubirii, în credință,
nu-i pasă de mâhnire și nici de suferință.

Nu-ncercă lecuire și nici nu are căință.”

Divanul
(traducerea George Popa)

Și nu întâmplător, trandafirii roșii, pentru că florile au acel dar de a exprima ceea ce noi, oamenii, nu putem întotdeauna, încorsetați în granițe pe care le construim cu propriile noastre mâini.

Viața e scurtă, să învățăm să ne bucurăm de fiecare clipă care ne știrbește eternitatea!

Citiți și Viața ta, pânză de păianjen