For all those born beneath an angry star / Lest we forget how fragile we are…” – „Pentru toți cei născuți sub o stea potrivnică/ Să nu uităm cumva cât de fragili suntem…”

(Sting – ”Fragile”)

 

Ne imaginăm viața ca o continuă călătorie.
O exprimăm metaforic prin diverse mijloace de transport, purtăm cu noi experiențe în bagaje multe sau puține, anoste sau viu colorate. Ne-am obișnuit să-i vedem pe ceilalți drept parteneri sau însoțitori în călătoria noastră. Dar poate ar trebui să ne imaginăm că suntem cu toții locuri, spații sau doar puncte. Infinit de stabile. Lumi în Lume schimbând impresii despre vreme și vremuri. Ale noastre și ale celorlalți, la care, vrând-nevrând, ne raportăm într-o încercare disperată de a ne înțelege pe noi și de a ne pune în acord cu mersul Universului mare, singurul care se mișcă. Un „trial” provocator rămas veșnic în același stadiu de început.



Fiecare dintre noi e o poveste.
Greșim teribil să credem că există suflete fără o poveste.
Se întâmplă așa doar atunci când nu vrem să citim povestea spusă fără glas, nu ne leagă nimic de sufletul altcuiva, suntem concentrați doar asupra noastră. Și uităm sau refuzăm să privim în jur, începând sintaxa întotdeauna cu „eu”, fără ca, măcar printre părțile secundare, să le folosim din când în când pe „tu”, „te”, „pe/ la/ despre/ de/ cu tine”, „el/ ea/ ei”… etc. Frazăm, citim, ascultăm doar poveștile proprii. Suntem unilaterali, egocentrici.

Nimeni nu călătorește nicăieri.
Partenerii de drum sunt doar o iluzie. Fiecare este într-o lume a lui proprie, ființând simultan cu alte lumi la fel de înscrise în individual… toate plutind într-un univers larg, în care este respectată regula decisivă a limitării interacțiunii. Deseori, suntem atât de răniți, speriați, dezamăgiți, încât nu mai lăsăm pe nimeni în povestea noastră. Respingem, disprețuim, ignorăm. Trăim falsa iluzie că în felul acesta viața ne e mai ușoară. Rezultatul ? Pare că ne doare mai puțin. De fapt, durerea e înmulțit mai mare. Interacționăm până la un punct când simțim că învelișul fragil și transparent ca o coajă de ou, care ne dezvăluie așezați în lumină, riscă să fie străpuns. Și atunci, din instinct de conservare, ni-l consolidăm, îmbrăcându-ne microuniversul într-o carapace, în care ne retragem înspăimântați că tainele ne-ar fi lesne spulberate. La adăpostul ei, ne apărăm atacând.

Alungăm universurile vecine.

Le înstrăinăm, când nici nu le-am cunoscut. Ființa noastră ultimă rămâne apanajul bravurii noastre. Scop și mijloc. Ne credem victorioși. Cu o supremă sforțare de indiferență, întoarcem privirile, ne uităm în lumină spre alte miezuri de lumi de sub coji transparente. Ne apropiem de ele încât duritatea carapacei noastre riscă să le pulverizeze amenințător, iar ele, urmând regula universului mare, își cicatrizează fisurile, reale sau presupuse, și se metamorfozează până la a ne respinge.

De ce trebuie ca viața să fie gândită mereu în termenii mișcării?!

De ce să fim puncte alergând între început și sfârșit, când timpul ne trăiește pe noi și nu invers?! Căci suntem locuri și spații făcute anume pentru necunoașterea din noi. Din când în când, îi lăsăm să intre în anticamera sufletului pe străinii care ne zidesc pe dinafară universul și care, la fel ca și noi, se caută continuu și nu se regăsesc pe sine, pe noi nici atât. Numai aparent ne mișcăm într-un univers în care, din voința oarbă de a fi pur și simplu, punem bariere, ne însingurăm și ne inoculăm cu gândul respingerii celuilalt. Uităm că a fi vulnerabil nu are nimic rușinos, nu e o slăbiciune.

Omul e frumos tocmai prin asta. Prin fragilitate.
Aleg să fiu o poveste cu de toate: cu frumusețea ivită din tot ce mi s-a împotrivit în viață, din greutăți și obstacole, care m-au îngenuncheat sau scufundat; cu blândețea și bunătatea, pe care doar anii și oamenii mi le-au arătat, luându-mă de mână în poveștile lor, fără teama că lumina sau întunericul din ei m-ar alunga, care m-au învățat să pășesc cu grație, m-au dojenit și, mai presus de orice, m-au iubit, eu fiindu-le lumină sau întuneric, după vreme și vremuri. #ain

Citiți și Încotro fugi, surioară??