Se spune că fericirea vine din lucruri mărunte. Eu vreau doar să vă confirm, să recunosc, să mărturisesc cu mâna pe inimă, chiar așa este!
Pe când eram copil și venea sărbătoarea Sfântului Nicolae, cea care dă startul Sărbătorilor de iarnă mult așteptate de micuți, nu speram la dulciuri, jucării sau alte cadouri. Știam că acestea sunt cu precădere destinate copiilor cu adevărat nevoiași, dar mai ales pentru copiii orfani, copiilor aflați într-o relație dură cu viața. Eram doar curioasă să văd dacă mi-a lăsat amenințătoarea nuielușă. Marea mea bucurie de copil sărac era să nu-mi fi lăsat cumva nuielușa. Știam atunci că sunt un copil bun, o splendoare de copil de care iubiții mei părinți puteau să fie mândri și asta mă făcea fericită. Da, eram fericită. Chiar eram!
Dacă mă gândesc bine, necontenit m-am căznit să-mi fac părinții mândri de mine, să nu le pricinuiesc nemulțumiri, să fiu copil bun, să învăț bine, cel mai bine, să concurez la olimpiadele școlare, să muncesc cu simț de răspundere în gospodărie, să îmi asum nemăsurate responsabilități, unele disproporționat de mari în comparație cu vârsta mea, să-l cresc cu dragoste și grijă pe fratele mai mic și mai apoi pe copiii fraților mai mari, ce mai dute-vino, să îi fac fericiți. Dacă ei erau fericiți, implicit și eu eram atunci fericită. Da, eram fericită. Chiar eram!
Era perioada sărbătorilor de iarnă și Brad de Crăciun vedeam doar în casa nașilor părinților mei. Aceștia erau bogați, avuțiația CAP-ului era administrată cumva de nașul alor mei, care era magazioner. Ce nu găseai la ei?! Cele două fiice ale lor se îmbrăcau doar de la magazinele de lux din București. Dintre toate tinerele fete din sat, doar ele își permiteau acest exces de eleganță.
Aveam vreo șase ani, și, dacă se întâmpla să fiu la ei sâmbăta sau duminica seară, când se găteau ca să iasă în sat, mă uitam fascinată cum își trăgeau pe fiecare picior cel mai fin ciorap de mătase pe care-l văzusem vreodată, cum se găteau cu pulovere din cașmirul cel mai fin și fustițe plisate, minuscule, la mare modă în vremea aceea, cum își puneau cismele din piele lăcuită cu tocuri pe care eu le vedeam atunci foarte, foarte înalte. Nu mă mai săturam privid acest spectacol ce mă fascina și îmi transmitea o stare de fericire. Eram privilegiată să am parte de așa un spectacol răvășitor și asta mă făcea fericită. Da, eram fericită. Chiar că eram!
Dar de fapt voiam să vă vorbesc despre Bradul lor de Crăciun. Era o frumusețe, era o bogăție de fondante, bomboane de pom cu ambalajul poleit în culori sclipitoare, globuri cu scânteieri briliantine, beteală argintie și lumânări fine, străvezii, din ceară în dulci culori, prise cu clipsuri aurii de crengile îngreunate de portocale, de pantagruelica lor împodobire. Era o încântare, îl priveam extatic, putem să mănânc din el ce îmi doream, nu aveam restricții, era o minunăție și pentru că aveam parte să mă bucur de așa o splendoare, eram fericită. Da, eram fericită. Chiar eram!
Pentru că nu aveam propriul meu Brad de Crăciun, încearcam să-mi construiesc fericirea din lucruri mărunte şi simple, din ceea ce aveam. Căutam, așa ca să poată fi admirat și de alții, crescut în stradă lângă gardul nostru, un puișor mic de salcâm cu crenguțele văduvite de podoabă de anotimpul rece și îl transformam în Pom de Crăciun. Îl împodobeam cu lănțișoare pe care le confecționasem din hârtie creponată de diferite culori, ca să țină locul ghirlandelor adevărate.
Făceam diverse figurine din puțina poleială păstrată de la puținele dulciuri pe care le mâncasem, mai puneam câteva fire de lână vopsită în diferite culori vii, luată din arsenalul de țesut al maică-mii, și cam atât, podoabele se terminau. Arăta sărăcăcios, mai mult decât modest, de-a dreptul fastidios, copie jalnică a ceea ce ar fi trebuit să fie un Pom de Crăciun. Aveam nevoie de o apreciere pozitivă și cum era destul de rece afară și copii vecinilor nu erau la joacă în stradă ca să îl privească cu încântare, mă duceam în curte, îl luam pe tata de mână, îl luam de la treburile lui din gospodărie și îl aduceam în stradă ca să îl admire. Pentru mine era necesitatea absolută atunci, ca el să aprecieze splendoarea propriul meu Pom de Crăciun.
Îl privea cu înduioșare și, întristat în același timp de neputința-i de a-mi oferi ceea ce era firesc să primească orice copil de vârsta mea, îmi spunea că este minunat. Știam că spune așa doar ca să nu mă dezamăgească pentru că eu însămi de fapt nu eram prea încântată de aspectul jalnic, între noi fie spus, a ceea ce era congenera mea creație- Pomul de Crăciun. Dar aveam propriul meu Pom de Crăciun și eram fericită. Da, eram fericită. Chiar eram!
Cred că gestul meu de a ridica un pui de salcâm la rangul de Pom de Crăciun mi-a înduioșat profund părinții pentru că în anul următor am avut parte de singurul, de unicul Brad de Crăciun al copilăriei mele. Eu neavând propria-mi cameră, acesta a fost montat în camera celor doi frați mai mari ai mei, mai mari cu opt și respectiv nouă ani, de cât mine. Împodobit așa cum îi șade bine unui veritabil Brad de Căciun, cu bomboane fondante în poleială, și alte dulciuri, mere și portocale, era așezat destul de aproape de patul fraților mei. Eu mă uitam la el ca la soare și, de teamă să nu-i știrbesc din frumusețe, nu luam nimic din el, nici măcar o bomboană, doar că în fiecare dimineață găseam câte unul sau două ambalaje golite peste noapte de deliciosul conținut de către frații mei.
Mă întristam un pic, dar îi iubeam mult de tot și puteam să trec cu vederea astea, căci ei nu avuseseră niciodată Brad de Craciun și era normal să nu știe cum să se poarte cu el. Și apoi, erau neplăceri insignifiante nu puteau să-mi umbrească starea de mulțumire sufletească, nu puteau să-mi întunece fericirea. Eu aveam Brad de Crăciun și eram fericită. Da, eram fericită. Chiar eram!
Urma să vină Moș Crăciun. Sau să nu vină. Depindea de cât te-ai străduit tot anul să fii copil liniștit și ascultător. De regulă, un copil sărac este cuminte și cu minte, aceste două însușiri sunt garantate, impuse aproape, în toate cazurile de statutul său dobândit fără voia lui, fără să fi avut vreun cuvânt de spus, fără să-l fi întrebat cineva. Moșul nu trebuia să aducă nimic, trebuia doar să treacă, în calea sa fantastic țesută-n vazduh, în sania lui fantastică, trasă de renii săi fantastici, pe la copiii fantastici de cuminți, dar și pe la mine.
A doua zi dimineață îl întrebam pe tata dacă a venit Moșul pe la noi și el îmi spunea că bineînțeles că a venit. Eu ceream totuși o confirmare și atunci el, ca să nu-mi se destrame mirajul acelei sărbători, mă lua de mână și mergeam împreună în magazia în care stăteau atârnați la uscat, cârnații de porc. Îmi arăta un cârnat din care cineva mușcase.
„Ei, acum vezi? De aici a mușcat Moșul, flămând de când este tot pe drum.” Îl credeam cu tărie atunci. Imaginea cu urma de îmbucătură din cârnat mi-a rămas mulți ani gravată în minte cu oarece mefiență, pentru că era și nu era o enigmă. Mă strângea și nu prea de gânduri căci parcă prea era totuși cusută cu ață albă treaba acesta. Abia când am crescut m-am gândit că tot acolo era și butoiul de vin, iar tata cred că mai mușca din câte un cârnat mai înainte să bea din licoarea rece, proaspăt scoasă din butoi. Eu nu știam asta atunci, aveam doar dovada că Moș Crăciun a trecut și pe la mine, și eram fericită. Da, eram fericită. Chiar eram!
Când ești copil sărac, fericirea ți-o zidești singur, încet-încet, puțin câte puțin, din lucrurile mărunte din viața ta, lucruri despre care abia la maturitate realizezi că erau de fapt lucruri mari, de nemaiîntâlnit acum. Te fericeşti singur, într-un mod inefabil, folosindu-te de cele mai simple lucruri, construind povești pe care le însuflețești ca să îți îmblânzești viața. Ai capacitatea de a te lăsa copleșit de frumuseţea lucrurilor simple. Găsești fericirea în tine însuți, în țesătura ta interioară și scoți la iveală fericirea din tine însuți. Și da, ești fericit. Chiar ești!
Când am ajuns la vârsta să am nepoți abia așteptam perioada sărbatorilor ca să împodobesc spectaculos Bradul de Crăciun sub care ei puteau să lase Scrisoarea către Moș. Aceasta trebuia musai însoțită de Carnetul de note, dar nu știu cum se făcea că acesta fusese ba pierdut, ba uitat la Doamna atunci când a trebuit să treacă notele în el, sau pur și simplu, nu știau nici ei din ce motiv, dar ce să vezi, nu le-au trecut notele in Carnet!?! Asta e! Moșul trebuia să mai închidă și el ochii. Dar să-i deschidă bine atunci când citea scrisoarea, astfel încât niciunul dintre ei să nu fie dezamăgit de cadoul ce urmau să-l descopere sub crengile impodobite ale Bradului de Craciun..
Când descopereau în cutiile frumos ambalate și strânse cu impresionante funde de un auriu sau argintiu sclipicios exact ceea ce îi ceruseră Moșului, fața li se lumina într-un zâmbet larg de fericire care mă topea. Și fericirea lor însemna fericirea mea. Da, eram fericită. Chiar eram!
Dacă, cu gând curat, ai grijă de drumul tău și lumina din tine îmblânzește orice meandră ce ți-ar putea risca sufletul, ajutându-te să nu te pierzi, și mergi până în pânzele albe ca să faci Rai din ce ai, ești un om fericit.
Da, ești fericit. Chiar ești!
Citiți și Dezrădăcinatul și bagajul lui…
