Familia Regală a României anunță  că în 20 iulie 2019 se împlinesc 92 de ani de la moartea Regelui Ferdinand Întregitorul. În aceeași zi, Mihai I devenea regele României, la vârsta de cinci ani.

Miercuri, 20 iulie 1927, la Castelul Pelișor de pe Domeniul Regal Sinaia, regele se stingea după o lungă suferință. Ziarul Universul, fondat de Luigi Cazzavillan în anul 1884, a consacrat zeci de pagini funeraliilor marelui rege.

După ceremoniile funerare ale Regelui Carol I, în septembrie 1914, și ale Reginei Elisabeta, în februarie 1916, funeraliile Regelui Ferdinand au fost al treilea eveniment național în care românii și-au condus suveranul pe ultimul drum, în istoria noastră modernă.

A fost unul dintre cele mai intense momente de comuniune între Națiune și Coroană, în care oamenii și-au manifestat discret, dar profund, admirația, respectul, recunoștința și afecțiunea față de regele întregitor de Țară.

*

Martha Bibescu despre Regele Ferdinand

”Iată cum acest prinț atât de instruit, destinat vieții pașnice dintr-un domeniu seniorial, un amator de plimbări lungi, pasionat de botanică, iubitor de autori latini și prețuind înainte de toate plăcerile liniștite ale unor lecturi neîntrerupte, s-a pomenit, de pe o zi pe alta, în cea mai stranie situație cu putință: aceea de a fi rege într-o țară străină.(…) Îl revăd în grădina sa, tăind trandafiri și străduindu-se să nu-i facă rău plantei. Îl revăd mai ales, în timpul plimbărilor noastre prin munți, explicându-mi flora alpină. Cunoștințele sale depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau de erudiție. Dar le ținea ascunse, așa cum își ascundea orice formă de superioritate. Toată osteneala pe care și-o dau oamenii pentru a scoate în evidență știința, el și-o punea în a și-o ascunde. Impostor din umilință, simula lipsa inteligenței.
A trebuit să aflăm că știa greacă abia atunci când, vizitând săpăturile arheologice de la Istria, conduse de profesorul Vasile Pârvan, s-a lăsat antrenat în a descifra finalul unei inscripții. A trebuit să-l întâlnească la Paris pe abatele Mugnier și să aibă cu el o convorbire intimă pentru a mărturisi că știa ebraică; s-ar fi ferit s-o spună dacă ar fi fost de față mai mult de două persoane. Și tot din întâmplare am aflat tot de la el într-o bună zi, că îi citea pe Tolstoi și pe Dostoievski în rusă. ”Știți despre ce mi-a vorbit regele în cursul audienței mele de rămas bun? m-a întrebat, impresionat, domnul de Billy, ambasadorul Franței care părăsea Bucureștiul pentru a se prezenta la Tokio. Despre meritele poeziei lirice japoneze, în comparație cu poezia lirică chineză!”
*

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Sinaia), numit şi Ferdinand I Întregitorul, rege al României, membru şi preşedinte de onoare al Academiei Române din 16 martie 1890. În timpul domniei sale s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-au pus bazele consolidării statului naţional unitar român şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării noastre: votul universal, reforma agrară, Constituţia din 1923. Activitatea sa a fost puternic influenţată de Ion I. C. Brătianu, preşedinte PNL, dar regele îl considera pe acesta „zodia bună a României”, având deplină încredere în deciziile sale politice. La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” sub acelaşi sceptru. Spre sfârşitul vieţii a fost mâhnit că a trebuit să taie „creanga putredă” din arborele dinastiei, pe fiul său cel mare Carol al II-lea. Acesta a renunţat la prerogativele de moştenitor al Coroanei, astfel că succesor la Tronul României a fost desemnat nepotul regelui, Mihai I.

Pe tot parcursul domniei sale, regele Ferdinand I a fost un monarh constituţional. În 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile – cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.(citiți mai multe despre istoria dinastiei aici.)

Ne amintim ziua de 28 septembrie 1914, când, după trecerea în neființă a regelui Carol,  în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare si a Mitropolitului primat, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege Ferdinand a rostit: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Iată un fragment din discursul domnitorului:

„Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lăsat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuza în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare prinos de recunostinţă aceluia a cărui amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul Tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea Tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta truda s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări…” (Cuvântări de Ferdinand I, regele României. 1889 – 1922, Bucureşti, 1992, p.6)

Regele Ferdinand I afirma, odată cu intrarea în război: „Pentru neamul nostru, războiul a adus viața așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua Unirii lui, după vremuri îndelungate de nenorociri și grele încercări. Înaintașii noștri au reușit să întemeieze Statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenței, prin munca lor neobositîă pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, Unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților.”

Citiți articolul în întregime aici.