Ce s-a întâmplat la Pitești nu trebuie să rămână ascuns! În ciuda nenumăratelor campanii de publicare a tehnicilor comuniste de ”reeducare”, este îngrozitor să vezi oameni care nu cunosc absolut deloc povestea acestor crime.
”Închisoarea de la Pitești. Acolo a început, la 6 decembrie 1949, o experiență de o sumbră originalitate, denumită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului. […] De-a lungul experienței de la Pitești, categoria martorului inocent a fost pur și simplu suprimată. […] De torturat, la acea vreme, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deţinutul fie se regăsea singur în celulă – având răgazul să-și revină în fire -, fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalți deținuți. Reeducarea constă, foarte simplu, în a-l pune pe torționar în aceeași celulă cu cel torturat, și a nu îngădui nici o pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu știa că în România avea să fie găsit secretul reușitei depline: era suficient ca deținuții să fie puși să se tortureze unii pe ceilalți…”
Virgil Ierunca
Sub conducerea indirectă a șefului Securității, gen. Nikolski (implicare care va fi , evident, negată ulterior), grupul de torționari condus de Eugen Țurcanu este responsabil pentru inducerea unei terori care va fi cunoscută mai tîrziu ca fiind una dintre cele mai negre pete din istoria României.
Totuși, apostoli mărunți ai unui sistem eșuat acum mult timp colindă încă străzile marilor orașe aclamând nostalgici, în fața oricărui trecător dispus să-i asculte, vremurile bune de odinioară…
”Cine uită, nu merită.” – Nicolae Iorga
”Am trăit decenii de-a rândul cu convingerea că trecutul unui popor este un capitol încheiat din istoria acestuia, un fel de răstimp mort ale cărui evenimente, petrecute toate sub cupola lui illis temporibus, nu mai pot exercita nicio influență asupra prezentului.
De aici indiferența cu care, judecând perioade întregi din istoria românească – de pildă, perioada interbelică -, le priveam ca pe secvențe temporale de care nu mă simțeam legat prin nimic.
Descumpănirea s-a petrecut atunci cănd, întâlnind oameni ce veneau din epoca trunchiată a trecutului apropiat, am intuit că de ei mă leagă o apropiere cronologică atât de acută, încât toată biograia mea se sprijinea pe trecutul lor. Am realizat că eu mă trăgeam de fapt din ei și că trăisem două decenii într-o minciună pe care tocmai ocultarea epocii lor o făcuse cu putință. Rolul acestei minciuni era să-mi inducă încredințarea că trecutul lor era atât de îngropat sub straturile succesive de măsluire istorică, încât el nu putea să mai reprezinte pentru mine decât o chestiune indiferentă, impersonală și, la urma urmelor, cu totul inutilă. Trecutul acela trebuia să-l las neatins, iar dacă îl zgândăream s-ar fi putut să fiu pedepsit.”
Sorin Lavric
”Ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Pitești între 1949 și 1952 merită un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu al ororilor concentraționare ale veacului al XX-lea.
Fenomenul Pitești aparține aceluiași registru, la care vine însă cu o trăsătură specifică: utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți. Ideea îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist în delicvența juvenilă și partizan al reeducării deținuților tineri cu ajutorul deținuților mai vechi, aflați pe calea cea bună, dar făcând parte din aceeași clasă de vârstă.
Virgil Ierunca povestește una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră. Deținuții torturați cu un sadism de-a dreptul extravagant – dacă sadismul poate fi altfel -, torționarii lor impunându-le să tortureze la rândul lor, ca să li se conteste însăși calitatea de victime. În ultima fază a ciclului, nefericiții sunt constrânși să-și tortureze cei mai buni prieteni, ca dovadă a onvertirii lor lăuntrice. Toată lumea a fost torturată, toată lumea a torturat. Cei morți acolo și cei care au supraviețuit au fost privați până și de propria lor nefericire.
Virgil Ierunca a avut curajul să intre în acest infern și să-i devină istoric, pentru edificarea generațiilor viitoare.”
François Furet
În concluzie: HOMO HOMINI LUPUS EST
”Învăţând istoria, simţi că ţi se transformă neîncetat nu numai spiritul, dar şi inima şi, contrar metafizicienilor, eşti fericit de-a găzdui în tine nu un suflet nemuritor, ci mai multe suflete muritoare.” – Friedrich Nietzsche
Ca orice prezentare a unor fapte de acest gen, reamintirea acestor orori are drept scop conștientizarea oamenilor de anumite fapte care au avut loc, și care se pot repeta prin prisma ciclicității istorice. Singura soluție de stopare a acestor fenomene este cunoașterea. Odată ce ai o cunoaștere amplă a acestor fenomene, îți va fi ușor să recunoști încă de la primele semne acest gen de manifestări, și astfel, acestea pot fi oprite înainte să producă alte victime.
Recomand citirea cărții „EXPERIMENTUL PITEȘTI” a lui Virgil Ierunca, publicată la editura Humanitas, cât și vizionarea documentarului cu același nume din seria „Memorialul Durerii”, prezentat de Televiziunea Română.
https://www.youtube.com/watch?v=uA3-UWModxo
Citiți și Despre prostie, de același autor.