federico

zilele mele simfonice și corul antic – le scoate
din marsupiu tăcerea
vâr și eu pumnu-n clepsidră s-agit morții mici cadavrele

orelor însuflețesc o necropolă aeriană văzduhul
înghite mâna care-l hrănește – absurd
ca un pește-necat ca o
veghe moartă în somn alunecă

federico garcia lorca pe drumul
cu două pajure albe la cingătoare – una e alta
și eu niciunul.

federico

foto painting Gabriel Pacheco sursa

***

ideea maternității de vise mi-a venit în noaptea când
strigătul a despicat cetatea
piepten cu colții de catifea
răscolind pletele memoriei

prăbușit vertical turnul cu ceas doarme orele dezvelite
carnea lor translucidă (prin care
vede aievea gongorice mișunânde secunde)
îl atrage și-acum – Reveria e toată a lui… Citește și maternitatea de vise