Singurătăți gânditoare

Fără tine, nu știu să trăiesc,
sunt un străin, mereu rătăcesc,
fără tine, inima
nu poate să bată de cât e de grea

Fără tine, ninge mereu
din ochii tăcuți ai dorului meu,
fără tine, tot mai departe
lumina zilelor mele se-mparte

Fără tine, nicio scânteie,
din pământ până-n Calea Lactee
nu mai răsare, și ochii-mi îngheață
sub cerul de lacrimi, uitare și gheață

Fără tine, cuvintele mele
se-mbolnăvesc de tăcere, și, grele,
coboară
în tâmpla ca o piatră de moară

Fără tine, mă trăiesc la-ntâmplare
singurătăți gânditoare,
și-mi culcă sufletul la pământ –
săracă trestie frântă de vânt

Fără tine-i doar amurg
timpul către care curg,
și mi-s lumile străine,
și n-am parte nici de mine

Fără tine, nu am parte
nici de viață, nici de moarte

 

*

Un cântec de piatră

Și tac. Și lumea îmi pare
un drum nesfârșit prin străini,
prin care mă pierd la-ntâmplare,
fără de aripi și rădăcini

De-atâta tăcere îmi pare
și sufletul că l-am pierdut…
Poate sunt arșița ochilor care,
cândva, trecător, te-au văzut

Sau, poate, sunt lacrima-n care
sufletul ți l-ai zărit…
Nu-i așa că încă te arde, te doare
privirea aceea în care-ai murit?

Privirea aceea din care-a rămas
doar o icoană de sare
la care ne rugăm fără glas,
fără uitare…fără iertare

Și lumea de-odată e doar
un pumn de țărână… un bocet de lut.
Te privesc, și cuvintele-mi par
un cântec de piatră ce nu s-a născut