„există metafore mai reale decât oamenii care merg pe stradă”
Fernando Pessoa
la blugii mei rupți asortez
perle poate nu e decât iluzia unui
rafinament extenuat dar plin de atitudine
mă simt vie și-mi port smart-casual-elegant crucea
anul acesta s-au lansat noi modele mai ecologice fiabile
din materiale beton care se autorepară
permit trecerea aerului fiind foarte ușoare
pot deveni aripi
așa că profit
încerc să mă țin la curent cu diverse fleacuri pe bază
de plante
ca să combat teoria cum că într-o lume a
electrocasnicelor inteligente am fi
rămas ultimii proști nimic mai fals
ultimul robot AI declară că nu
l-a creat nimeni a evoluat singur dintr-un fier
de călcat uitat de bunica pe plită
ah cum mă relaxează neliniștirile lui pessoa!
foto sursa
***********
neliniștit cum era mortul
s-a neliniștit și mai tare
plânsetele de deasupra încetaseră iar acum auzea
trompete saxofoane nebune alămuri yamaha
pe când să se dumirească a fost luat de
unii ce-și ziceau comitet de întâmpinare
(o mică orchestră de suflători orbi de prin Bucureștii cei Vechi)
și dus pe sus la resortul din cer a cărui grămadă de stele
se redusese la șapte și ghidul tot orb părea că
își cere scuze în timp ce-l conducea spre apartamentul
dotat cu jacuzzi pian cu coadă și pisici siameze… Citește și orb și surd
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
