„a mai trecut un timp
și noi tot nu ne-am amintit…”
„Fugit irreparabile tempus”, timpul care nu se mai întoarce sau, prin extensie, timpul care curge fără oprire – adevărul formulat de anticul Vergiliu în „Georgicele”, devenit laitmotiv al umanității.
Omenirea și-a înțelenit gândirea în credința că Anul Nou înlocuiește Anul Vechi, pe care îl alungă cu zgomot de bice, petarde, pocnitori, cu farfurii sparte de caldarâm, cu renunțarea la obiecte vechi și nefolositoare, cu renunțarea chiar și la oameni nefolositori, în care mai întâi aruncă cu pietre, după cum spun tradițiile și superstițiile ori, mai nou, diverși „guru” motivaționali.
Există însă cu adevărat o trecere dintre ani? Nu, nu cred asta. Cred că puntea aceasta, un fel de moment zero absolut, este o invenție a omului, care, în al doisprezecelea ceas, își face bilanțul: printr-un demers aproape contabilicesc, adună plusurile, adună minusurile, vede cum înclină balanța și, în funcție de asta, își pune speranțe.

Dacă are și puțină conștiință, își face și o radiografie obiectivă: Cât rău a făcut și cât a rănit? Cât bine i s-a întors și cât a iubit? Tot după „cantitatea” de conștiință implicată în anamneza propriei vieți, omul dă fuguța și-l invocă pe „Dă, Doamne!” să-l ajute să tragă cortina peste răul făcut, că, dacă se pocăiește, toate se iartă, doar Dumnezeu e bun și milostiv cu ființele slabe!


Și… mă întorc acum de unde am plecat. Ne aflăm într-un moment imposibil de precizat pe ceas (timpul curge continuu, nu-i așa?), dar îi vom spune cum face întreaga omenire: 23:59:59:999.

E sfârșitul anului. Peste o clipă infinitezimală, când vine momentul zero absolut și începe Anul Nou, tu, omul rău, mârșav, mincinos, „omul inuman” apeși butonul de RESTART și te schimbi cumva? Sau tu, celălalt, care ai tot sperat că într-o bună zi va răsări soarele și pe strada ta, că vei cunoaște o dâră de bine, crezi că în Anul Nou va fi altfel? Vei spera, căci speranța încă mai e pe degeaba.
Timpul pus pe ceas, în clepsidre, în cifre e invenția unor oameni genial de deștepți. Clipa absolută e rodul artiștilor.
Cred că „trecerea” asta dintre ani, clipa aceasta care cuprinde în ea Sfârșitul și Începutul, nu este decât o metaforă, care ne dă șansa de a face promisiuni pe care să nu le respectăm (încercăm și următorul An Nou, dacă nu ne iese de data asta), este o bună ocazie de a mai priza o doză de speranță că mai există respect, oameni buni și frumoși, că cei pe care îi iubim nu ne vor dezamăgi, într-un cuvânt, sperăm că mai există omenie.
Între timp, îmbătați cu speranță, uităm că „Fugit irreparabile tempus”, uităm să trăim frumos și uităm să ne mai spunem, din când în când, „Memento mori!”

Citiți și Tu pe cine ai suna la 4 dimineața?