Poate că, într-adevăr, e cum zic modernii: ”eternul feminin” e o himeră. Dar dezvrăjirea a orice nu poate duce decât în pustiu. Unii, mai sensibili, nu se pot bucura de o realitate ciuntită, împuținată, simplificată reducționist.

Visarea, transfigurarea, trăirea estetică, fantasma, dorința fac parte din realitate, dacă mintea le anihilează sau le alungă, le reduce la absurd, trăirea devine searbădă, lipsită de seve vitale, ca un organism demineralizat. Oamenii fac anumite lucruri compulsiv pentru că nu se satură, nu ajung la satisfacție. Rămasul la suprafață produce insuficiențe.

Eternul feminin e o fantasmă, da, o proiecție, dar una vitală.  Există o pleiadă întreagă de scriitori care au fost corupți de noile orientări ideologice și au impresia că acest ”ceva” e un ”standard cultural” ceva mai persistent sau un fel de ”ideal”. Se înșeală. Eternul feminin, ca și percepția femeiască a masculinității sunt sarea pământului, taina vieții.

Zantman Art Galleries Lu Jianjun Xiao Gong Nu (original)

 

 

În toate simțirile noastre e angrenat un ”mai mult” decât ne-ar sugera o lectură realistă a stimulilor. Tocmai acestă suprasarcină aduce adâncime, mister și consistență vieții. Nu suntem niciodată cuprinși sau de cuprins într-un singur plan.

Când ”toanta” zice: ”nu vreau doar sex, vreau și dragoste”, bineînțeles că spune o gogomănie și că nu e nimic de înțeles din bolboroseala ei, mai ales că nu e nici măcar adevărat, căci nu aia vrea, doar că nu știe să se exprime. Ce intenționează să spună, de fapt, e că nu există separare a planurilor existenței în existență, ci doar în minte, că sexul bun se face cu toată ființa, și cu partea ei explozivă, inefabilă, intangibilă, spune că ea vrea să se implice amândoi ceva mai mult, că vrea act de prezență, nu să fie ruptă în fâșii, că și-ar dori ca suflul dorinței lui să o facă să se simtă întreagă și nu redusă, aia spune. Cuvântul ”iubire” e doar un eufemism nenorocit care doar încurcă ițele. Trebuie ignorat. A absorbit prea multe, a fost inverstit cu prea multe hramuri ca să mai fie limpede, a devenit prea vast ca să mai priceapă cineva ce vrea să spună. ”Toanta” zice, în mod analog cu Simmel, că viața e ceva mai mult decât viață, că sexul e ceva mai mult decât sex și că o deranjează de fapt privirea reducționistă a bărbatului, aceea dezvrăjită. Ea vrea să fie percepută în transă, în modul magic, ca să poată simți ”ce trebuie”. Privirea rece, realistă, contingentă o supără, pentru că o mătură, îi anulează frumusețea și profunzimea, e prea superficială, o aruncă într-o periferie maladivă, e o privire care ”exteriorizează” prea tare. Credendo Vides 026, 2016 by Jean-Michel Rousvoal.Femeia zice de fapt că vrea ca sexul să fie deopotrivă și interior, să rămână pe jumătate fantasmă, dar în același timp să o trăiască aievea, ea dă să spună, și nu știe cum, că sexualitatea feminină e o chestiune care se asociază sentimentului tainei, că, spre deosebirea de cea masculină, care e orientată spre acțiune, aceasta e mai degrabă confesivă și se trăiește ca o formă de confesiune, ca o cufundare în adâncuri sau ca o erupție zbuciumată și contrariată, ca pisc și climax al vulnerabilității. Femeia vrea să fie tulburată, să simtă tristețe și ardoare, să simtă în ea forța și tandrețea lui simultan,  ea îi cere lui, cu exprimarea ei aberantă, să îi respecte pe de-o parte diferența ireductibilă care o face feminină, deci esențialmente diferită, și pe de altă parte ceea ce o diferențiază de orice altă femeie, ea nu vrea să fie în ochii lui un șablon sau o fantoșă pornografică, vrea, dacă tot e să fie o himeră sau o proiecție, atunci aceasta să fie imaginea unei zeități, nu a unei prostituate. Și mai spune că vrea să fie mai mult decât doar un vis, dar și vis, că nu suportă platitudinea, că nu vrea să fie strivită într-o realitate săracită și golită de straturile mai adânci ale trăirii, că nu vrea să aibă de a face cu zgârcenia simțurilor și simțirii, cererea ei e una de profunzime, de fapt, ea vrea ca sexul să nu fie doar ce poate fi măsurat sau elucidat în termeni fiziologici sau de ficțiune pornografică. Ea reclamă o stare de trezie a simțurilor.  Mai spune că nici iubirea, ca simplă iubire, nu îi ajunge. Nu îi convine dacă omul pe de-o parte o atinge și pe de altă partă e atașat de ea. Ea aspiră la fuziunea tuturor planurilor, la un act achimic, suferă de faptul că ființa umană a devenit prea fragmentată prin puterile nefaste ale conștiinței și cere refacerea unei unități primordiale când cere ”iubire”… Ea vrea să se îndrăgostească, iar asta pentru o femeie e echivalentul pasiunii masculine. Ea vrea să intre în transă, să fie stimulată și încurajată să intre.

O întânire e mereu mai mult decât o simplă întâlnire și decât este; toate viețile și sufletele strămoșilor își cer birul în înflăcărările noastre. După cum o durere deschide răni anterioare și chiar porțile unor dureri de dincolo de cele cunoscute, și dorința, respectiv plăcerea, sunt punți către altele, mai profunde și mai presus de potențialul momentului în sine. Indiferent ce forțe și forme ar angrena o întâlnire, dacă e una fericită, atunci deschide porți, niciodată nu hrănește sufletul doar cu propriile resurse.

Realitatea nu încape în ceea ce mintea identifică drept realitate concretă.

Îndrăgostirea e o evadare. Îndrăgostirea e o călătorie în adâncurile vieții. Sau un zbor la mare înălțime, vijelios, e o zbatere, un chin, o căutare turbulentă a ceva ce nu e nici sens nici plăcere propriuzisă nici liniște. Dar miza ei e întotdeauna aceeași: să te simți întru totul femeie sau întru totul bărbat.

Hesse spunea că el se îndrăgostea din prea multă melancolie, chestiunea izbucnea din stările lui abisale.

Eu acum cred că el prefera să întrețină misterul, că nu voia să pună întrebarea.

Eu am pus-o pentru că a fost o chestiune de viață și de moarte. Trebuia să o pun, îmi pierdeam cumpătul, muream. De întrebarea asta atâna totul.

Nu cum se simte. Asta știm toți. Ci ce o produce.

În starea de îndrăgostit ești mai puțin singur, nu pentru că ai fi cu celălalt, ci pentru că ești tu însăți/însuți ceva mai mult decât doar tu însuți.

 

Nu doar că nu cred că – așa cum sugerează gândirea contemporană – am avea nevoie să fim cât mai particulari, cât mai bine conturați în relațiile intime, sunt convisă că nevoia noastră este contrară: e necesar să fim cât mai primordiali, avem nevoie să fim ceva fundamental, să împlinim un rol arhetipal.

Nevoia, în erotism, este aceea de a întruchipa eternul masculin sau feminin, ”eternul” nu recentul și nu vreum stereotip cotidian. Avem nevoie să ne simțim văzuți în acel rol, acea privire care ne plasează în el ne stârnește dorința și pasiunea. Ca ființă ne-feminină sau de gen confuz nu faci pasiuni pentru bărbați. Ca bărbat nu poți simți atracție față de o ”muză” care te face să te simți de gen neutru.

Oricum nu poți face o pasiune pentru cineva care nu te vede, în rădăcină, în esență. Dezvolți doar atașamente sau te agăți împreună cu un altul de aceleași fetișuri, eventual. Tot ce ține de neo-fetișismul actual și/ sau de căutarea febrilă a recunoașterii unor identități surogat – de gen hibrid – e expresia insuficienței ființei de a fi doar individuală. Ea are nevoie să creeze legături, să fuzioneze cu ceva mai mult decât e, în plan contingent și particular, are nevoie de valențe transcendente.

 

Încercările, le-aș zice frauduloase, ale contemporanilor de a înlocui arhetipurile cu constructe ideologice, exprimă falimentul acestei înclinații a gândirii moderne de a înghesui realitatea într-un singur plan și anume acela palpabil. Îmi amintesc reacția de recul pe care am avut-o citind într-o revistă cu pretenții de antropologie dejecțiie minților unui grup întreg de figuri academice pe tema: ”dragostea e doar un construct social”. Iliada și Odiseea și toate forțele sufletești angrenate în epopeile lor sunt ”constuct social”. Brava. Îmi crapă mie obrazul să o scriu pe hârtie. Fiind legată într-un mod aproape religios de Iliada, am un vag sentiment de sacrilegiu.

Mersad Berber, Flora with Flowers, 2001 | Albemarle Gallery

Deși gândirea contemporană ne tot face oferte de dezvrăjire și deconstrucție a dragostei și îndrăgostirii, de anulare, negare, demolare a ei, de reducere la influențe sociale și la sugestii ale poveștilor din copilărie, toate aceste jalnice încercari de a o strivi și de a-i anihila puterile, pentru a se lăfăi ea (*gândirea) regește în lumile devastate de tehnologie și pragmatism, pentru a reduce universul existenței la ce poate ea controla, adevărul e că ofertele pe care ni le face sunt de tinichea, sună a gol…

Dovada că așa stau lucrurile este că, atunci când o muiere e geloasă pe o alta sau invidioasă, primul lucru pe care îl face este să o demonizeze și stigmatizeze în ceea ce are feminim, să o declaseze în mintea ei bolnavă din rangul de creatură dezirabilă. Îi reneagă statutul de femeie respectabilă numind-o desigur, cum altfel? ”curvă”.

Noțiunea de ”curvă” este anatema pe care o aplică unele femei celei care întruchipează eternul feminin în sinea bărbatului pe care își imaginează că îl au în proprietate (mai cred și că atenția lui exclusivă li se cuvine). Invidia și sentimentul de rivalitate  proiectează această umbră asupra ”nenorocitei” care are puteri erotice asupra celui pe care nu îl pot ele controla.

Hu Jundi Tutt Art

Dacă nu ar fi fost ”eternul feminin” miza atracției erotice nu ar fi fost imagoul ”curvei” depozitarul tuturor resentimentelor femeiești, nu ar fi fost el buretele care să absoarbă ura provocată de gelozie.

În mod analog, bărbații nevirili taxează câte un Hercule, nevolnic, numindu-l ”doar un pachet mușchi”, acuzându-l ba de ”machism” ba de faptul că nu ar avea ”creier”.

Așa zisul sapio-sexual este de asemenea o invenție ideologică, produs al terminologiei postmoderne menit să acopere o insuficiență de masculinitate și să funcționeze ca surogat al ei. E o impostură, desigur, o  minciună, ca mai toate minciunile despre sexualitate vehiculate în prezent.

Aceste noi ideologii sunt tot castratoare, într-o anumită măsură. Ele vor să reducă masculinitatea și feminitatea la ”concepe” și ”idei”, la formule tangibile, să scoată din natura transcendentă produs ideologic, să le reducă la planul rațiunii, cu alte cuvinte.

Și rolurile sociale sau profesionale sunt o copie superficială a vocațiilor arhetipale, în fond.

Neoideologiile care focalizează așa zisa problematică a genurilor vor să deconstruiască dragostea. Identitățile-surogat nu au nici pe departe forța arhetipurilor.

Dragostea activează în protagoniștii ei arhetipul eternului masculin, respectiv feminin.

Lamia by John William Waterhouse, oil on canvas 1905, fine #art #poster #print

Acel ”portet”, întipărit în sinea noastră, e un alter ego, dar funcționează – nu ca o a doua natură, ci ca adevărata natură. Eul social, identitatea ”actuală” sunt natură secundă. Nu e vorba de ideal sau de idee în arhetipuri, tocmai de aceea neotipurile ideologice nu pot le pot înlocui.

Pe toți ne bântuie niște imagini legate de ele și de nevoia de a le da viață, de a îl întruchipa, de a fi una cu ele. Femeia îndrăgostită se simte una cu acel imago al feminității din sinea, ei, îi pare că toate planurile ei de existență sunt din nou sudate, că fuzionează cu el, că nu mai e fragmentată,  că o parte din ea e visăre și alta gândire și alta combustie intimă și alta fiziologie sau că e expusă constant radiaței unei priviri indiferente, străine sau care o deformează. Privirea lui devine singura care o fixează aievea: îi activează feminitatea.

Sigur, variațiile vizuale și de reprezentare sunt mari: pentru unii/ unele eternul feminin e o silfidă cu aer gingaș și priviri obraznice, pentru alții un fotomodel cu aer de animal schingiuit, pentru alții o ființă care le inspiră boemie și independență, rebeliune, pentru alții o tandră și bună divă hippy. Pentru unii e o sclavă, o cadână.

Oriental beauty with dutar and tambourine.- Paul de La Boulaye (French)

 

Totul depinde de corespondența între fantasme.  Bărbații nu se dau nici ei pe brazdă decât dacă regăsesc într-o femeie reală acea fantasmă, dacă ea are gesturile, stilul, tonul, caracterul, delicatețea, farmecul sau forța aceleia din vis. Arhetipurile, într-adevăr, variază, de la imaginarul unei culturi sau al alteia, de la un genotip uman la altul. Ceea ce un asiatic găsește atractiv la o femeie e posibil să nu găsească și europeanul de rând.  Eu una am crescut într-o generație de bărbați pan-europeni pentru care arhetipul feminin era o cochetă rebelă și ceea ce se cheamă ”femme fatale”. Dar în lumea ex levantină o ingenuă senzuală și supusă bântuie mai degrabă fantasmele bărbaților.

Încercăm să întruchipăm ce ne dezvăluie poveștile secrete din sânge. Altminteri e destul de neplăcut dacă oamenii se iau după stereotipuri sociale, dar acestea sunt situații de alt fel și nu stau să le puric acum.

Imagoul feminității și masculinității au infinit mai multe forță în arderile ființei și în fatasme, în dorințe, în pulsiunile subconștiente decât imaginea unui ”non-binar” sau ”neutral” sau ”androgen”.

Până și faptul că dorința erotică a fost exilată la periferia ființei și sacrificată mecanicii viscerale, că a fost arondată unui corp imaginar care nu e mai mult decât unul carnal, a costat umanitatea o criză teribilă: pierderea intimității și a nevoii de legături profunde.

Să fii cu totul, să te aduni cu totul în prezent zice singurul îndrăgostit etern și fericit din cultura română: Gellu Naum. Întocmai.

E vorba, spune el, despre această unificare a conținuturilor ființei și a planurilor de existență. Redevii dintr-o bucată. Întreg.

No Ordinary Art - Istvan (known as Etienne) Sandorfi

Ideea nihilistă – ”nu există decât clipa prezentă” – e vorbă goală. Sufletul e memorie: și cel individual și cel colectiv.

Tocmai asta e piatra de încercare a contemporanilor care vor să cultive amnezia, care nu vor decât clipa prezentă. Ei pretind ca o cameră să fie doar o cameră, ca realitatea înconjurătoare să nu fie nimic mai mult decât realitate înconjurătoare, ei vor să reducă corpul la corp și gândirea la raționamente și afectivitatea la atașament. Iar asta este cu neputință.  Sufletele lor se prăbușesc în abisurile dintre acele falii ale existenței pe care mintea lor le-a săpat. Odată ce le concep cad în capcana lor. E tot un fel de a vorbi despre ”păcatul originar”. Dar și prăbușirea legăturii cu Dumnezeul cel viu în polologhie teologică e tot o formă a căderii și tot păcat.  Vina e întotdeauna trufia minții de a căuta controlul și puterea.

 

Chiar și tentativele cvasi-perverse ale semidocților de a lua noțiunile fundamentale din simțul comun și mai ales din spectrul peiorativ sau al erorilor și manifestărilor patologice e tot o strategie a minții de a se pune mai presus de viață și de a o ordona după bunul ei plac.