– dacă m-ai lăsa genunchii, ușor, să-ți ating
și să-i prefac astfel în rugă
aș înțepa cu ei râuri, ateliere de țesut dude, corintice capitelii.
nu mi-ar mai fi umbletul fugă
un cuib de apă aș duce la gură, inimii.
– ferice de tine, ia-mi-i cu totul
nevoie de ei nu am
palmele, tâmplele zdrențuite și cotul mi-arată
cum să m-apropii de zei.
– ce bine – o! ne putem înțelege și zorii
pune-vor la dospit cânturi cu valoare de lege…
foto tumblr.com
Citește și sentimental, contururi
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
