Una dintre cele mai frumoase legende ale lumii s-a născut pe malurile Rinului, acolo unde o fată cu plete ca razele dulci ale soarelui și-a înecat în valurile nepăsătoare durerea de a-și fi pierdut iubitul. Iubirea e un cântec de sirenă, i-au șoptit undele înainte de a se pecetlui asupra fragilei ființe, de aceea ei sunt atrași de necunoscut și, mai mult, se avântă spre el fără să privească o clipă înapoi. Numai cei puternici își pot privi în față destinul,  gata să-l îngenuncheze. Nu-ți fie frică, blondă copilă!”… Prin vocea lui Heinrich Heine (13.12.1797 – 17.02.1856) a răzbătut în întreaga lume ultimul cântec al marinarilor plecați în marea și neîntoarsa călătorie spre tărâmul de dincolo, unde îi așteptau ca să-i dezmierde femeile iubite – căci numai Loreley putea mijloci vraja, amăgindu-i cu ființa ei de fum și vis…

Când mi-am destăinuit durerea, n-aţi spus nimic şi aţi căscat; dar când am înfăţişat-o-n versuri, cu laude m-aţi îmbrăcat.

 

Romantismul avea această putere unică de a crește din fibrele atât de sănătoase ale literaturii populare și de a se altoi, precum o floare fermecată, pe sentimentul dorului de moarte, singura capabilă să eternizeze dragostea, prelungind-o dincolo de malurile întunecate ale Styx-ului, pe tărâmul tinereții fără bătrânețe… cele două instincte fundamentale, dragostea și moartea, fuzionând ineluctabil, o viziune senină asupra clipei cea degrabă trecătoare, anulând orice șansă a omului la salvare de sub tirania seducției erotice, un simbol atotcuprinzător ce reunește într-o singură imagine (apa curgătoare, cu valuri liniștite, scânteind în bătaia soarelui) sensurile vieții și ale morții, fac din această creație un mit al reintegrării în trupul etern al naturii, prin chemarea acelui sentiment care conduce existența umană spre desăvârșire și unicitate.

Citind ”basmul” lui Loreley, îl descoperim pe Eminescu și înțelegem mai bine vorbele lui, pentru că sunt trăite în adevăr: „Simt că măduva mea devine pământ, că sângele meu e înghețat și fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Și nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars lumina unei vieți bogate. Mă voi așeza sub cascada unui pârâu; liane și flori de apă să înconjure cu vegetația lor corpul meu și să-mi strățese părul și barba cu firele lor… și-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieții, „soarele”, viespii să-și zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve și să mă unească cu întregul naturii, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată”. (Cezara)

*

Loreley

Eu nu știu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veșnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Și cresc ale munților creste
Măreț strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brățara-i de aur scânteie,
Ea-și piaptănă părul cântând.

Ea-și piaptănă părul și cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă și te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică și, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbește de coasta
Stâncoasă, și moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat…

[traducere: Șt. O. Iosif]

Lecții:

„Fii complet tolerant sau deloc; urmează calea binelui sau pe cea a răului. Să stai la răscruce de drumuri necesită mai multă putere decât ai.”

„Măreţia lumii este întotdeauna pe măsura măreţiei spiritului care o contemplă. Cel bun îşi găseşte aici paradisul, cel rău îşi întâlneşte deja de aici infernul său.”

„Acolo unde nu se aude râsul să nu te opreşti niciodată!”

Citiți și Când Victoria îl întâlnește pe Albert, de Livia Andreea Davidovici