”Este plăcut, spune Borges, să ni-l imaginăm pe Enrique Banchs petrecându-și zilele în Buenos Aires, trăind o realitate în schimbare pe care ar ști cum să o definească dar nu o definește: un vrăjitor fericit care a renunțat la exercițiul magiei sale.”

Enrique Banchs (1888-1968), poet argentinian căruia Borges îi cunoștea poemele pe de rost, și-a publicat întreaga operă literară în decurs de patru ani, la începutul secolului al XX-lea (între anii 1907 și 1911) și, deși în afara unor versuri sau scurte proze publicate ocazional în ziare și reviste nu a mai publicat nimic în ultimii cincizeci de ani de viață, a rămas pe scena literară argentiniană, fiind membru al Academiei Argentiniene de Litere și președinte al Societății Scriitorilor Argentinieni.

Poezia lui Banchs este cuprinsă în cele patru volume Las barcas – Bărcile (1907), El libro de los elogios – Cartea elogiilor (1908), El cascabel del halcón – Clopoţelul şoimului (1909) și La urna – Urna(1911). Momentul său poetic a coincis cu postmodernismul, un modernism măsurat, mai puțin exotic și mai puțin expresiv decât cel al lui Rubén Darío, de exemplu, deși dată fiind unicitatea sa, este dificil ca stilul să-i fie foate clar încadrat. Versurile lui nu sunt străine nici de respirația romantică sau de amprenta didactică a neoclasicilor și nici de literatura medievală spaniolă.

Poetul iubea versul curat, ”fără mască și fără perucă”. Îndemnul lui la sinceritate, la trăire deplină a cuvântului scris, îl citim aici:

”Nu cizela versul / cu dragoste prelungită. / Fii ca un porumbel / care pleacă din palmă. / Versul dulce întotdeauna / puțin din suflet arată. / Mai mult decât o pagină de carte / fii o picătură de sânge.”

Tot ce e sincer exprimat poate ajunge la cititor, este un mesaj cald și curat care se lipește de sufletul lui în căutare de răspunsuri, de alinare, de confirmare.

colaj după Lee Bul – exhibition, Via Negativa II.

Jorge Luis Borges spunea: ”Banchs se poate caracteriza doar prin perfecţiune, ca poet. (…) El nu are un stil, în sensul strict al cuvântului: privighetorile, asfinţiturile, însingurările lui Banchs sunt teme ale întregii poezii lirice, elegiace. (…) El este un bărbat care, în 1911, a avut norocul de-a nu fi fost iubit de o femeie şi, de pe urma nefericirii personale, ne-a lăsat La urna, moştenire care nu-i de colo. Aşa încât pe Banchs îl socoteam atemporal. Era un poet pe care noi îl iubeam mult…”

”La urna”, numită de Borges „o operă ciudată pentru poezia spaniolă”, a fost, într-adevăr, cea mai bună carte a lui Banchs și ultima publicată. Cele o sută de sonete ale Urnei – romantice, pesimiste, delicate și melancolice – sunt considerate ca fiind unele dintre cele mai valoroase creații literare argentiniene.

Enciclopedia literaturii argentiene, ediția 1970, menționează:

„Cartea lui Enrique Banchs, publicată în 1911. Unitatea formei poetice alese – sonetul – și „templul interior” care o dictează, face din La urna cea mai armonică și cartea perfectă a lui Banchs. modulând două sentimente fundamentale cu variații foarte bogate: singurătatea celui care iubește și singurătatea omului în univers care pot fi concentrate într-un unic sentiment al singurătății. Fără efectele sonore sau definițiile epice ale primelor poezii, vocea Poetului își asumă cele mai variate nuanțe prin folosirea tonurilor afective moderate, ritmului accentuat, subtilității expresive, muzicalității fără afectare. Marea varietate a tehnicilor de „dezvoltare” a sonetului arată măiestria literară a lui Banchs.”

În Conferințele sale, Borges se oprește asupra celui de-al 59-lea sonet din Volumul ”La urna”.

Lee Bul – Bells from the Deep, 2014

În ultimele versuri ale sonetului Hospitalario (Ospitalier), spune el, Enrique Banchs dezvăluie IUBIREA – Oaspetele chemat să se reflecte în iluzia liniștii albastre a unei fantomatice oglinzi:

”Ospitalieră și devotată în reflectarea sa

În care lumea materială obișnuiește să fie aparență

Este oglinda, ca un clar de lună în penumbră.

 

Fastul nopților îl dă lumina pâlpâitoare a lămpii

Iar tristețea, trandafirul care înclină capul în cupa agonizândă.

 

Durerea se dublează și, la fel,

Toate câte-mi sunt grădina sufletului

Și poate speră ca într-o zi să poposească

 

În iluzia liniștii sale albastre,

Oaspetele care s-o lase să reflecte

Frunți alăturate și mâini înlănțuite.”

colaj după Lee Bul – Bells from the Deep, 2014

Borges amintește că, atunci când au dorit să-i facă un portret, Plotin i-a refuzat spunându-le: ”eu însumi sunt o umbră… La ce bun să se facă o umbră după acea umbră”. Ce este arta, se gândea el, dacă nu o aparență de al doilea grad. Dacă omul este trecător, pentru ce să fie venerat, pentru ce să fie adorată o imagine a omului? Trebuie că Banchs a simțit la fel scriind sonetul Hospitalario în care oglinda e cea care dublează – într-o liniște aparentă – realitatea, umbrele, îndrăgostiții înlănțuiți.

Structura sonetului este shakespeariană, constând în trei cvartete cu rima alternativă și o strofă de două versuri pereche.

„Hospitalario” rămâne sonetul pe care Borges l-a admirat peste poate și l-a repetat, așa cum a mărturisit-o chiar el, „de mai multe ori în singurătate, sub lumina ambelor emisfere”.

Criticul literar Graciela de Sola sesizează în poeziile lui Banchs rafinamentele subtile ale expresivității liricii trubadurilor, eleganța dispărută a baladei, poezia directă și naivă a romanței. Cu toate acestea, poetul se desprinde de orice tipar.

Borges enunța verdictul în ceea ce privește valoarea La urnei astfel: ”O carte veșnică, dacă îndrăznim să pronunțăm acel cuvânt plin de cuvinte. Cele două virtuți esențiale îi sunt curățenia și vibrația, nu invenția scandaloasă sau experimentul. Este bine cunoscut faptul că criticii sunt mai puțin interesați de artă decât de istoria artei; obținerea efectivă a frumuseții căutate e riscantă. O carte a cărei valoare fundamentală este perfecțiunea poate fi mai puțin comentată decât o carte care arată stigmatele aventurii sau simplei tulburări… La urna nu are, de asemenea, prestigiul războinic al controverselor. Enrique Banchs a fost comparat cu Virgiliu. Nimic mai plăcut pentru un poet; nimic, de asemenea, mai puțin stimulativ pentru publicul tău.”

Borges oferă câteva căi de înțelegere a îndelungatei ”tăceri” asumate de poet:

…cea care se referă la sufletul său,

”ca elevul secular, preferă vechile ruine

Triumfului estompat de astăzi.”

… poate că, precum lui Georges Maurice de Guérin, cariera literară îi părea ireală, „în esență și în complimentele pe care le presupune”.

… poate că nu dorea să-și piardă timpul cu tot ce presupune a avea faimă

… poate că priceperea sa l-a determinat să ignore literatura ca pe un joc prea ușor.

„Este plăcut, spune Borges, să ni-l imaginăm pe Enrique Banchs petrecându-și zilele în Buenos Aires, trăind o realitate în schimbare pe care ar ști cum să o definească dar nu o definește: un vrăjitor fericit care a renunțat la exercițiul magiei sale.”

”Hospitalario y fiel en su reflejo

donde a ser apariencia se acostumbra

el material vivir, está el espejo

como un claro de luna en la penumbra.

 

Pompa le da en las noches la flotante

claridad de la lámpara, y tristeza

la rosa que en el vaso agonizante

también en él inclina la cabeza.

 

Si hace doble al dolor, también repite

las cosas que me son jardín del alma.

Y acaso espera que algún día habite

 

en la ilusión de su azulada calma

el Huésped que le deje reflejadas

frentes juntas y manos enlazadas.”

 

De aceeași autoare citiți și: https://bel-esprit.ro/nicolae-tonitza-sau-pictorul-tristetilor-luxuriante/