Genul epistolar, situat între literatură și viață, a fost din ce în ce mai frecventat în ultima vreme. Biografia marilor personalități își găsește, în scrisori, o imagine puternic personalizată, aducând în fața cititorilor expresia cea mai sinceră a personalității lor. În acest tip de texte, scriitura urmărește sinuozitățile emoționale, sufletești sau raționale, oferind un tablou profund al adevăratei interiorități a individului respectiv. Cu deosebire, scrisorile intime (de dragoste) sunt reale surse de informație prețioasă pentru cei care vor să găsească omul, dincolo de carte, pentru a putea savura mai bine produsul artistic – în orice formă ar fi el turnat – sinteză a imaginației creatoare, a talentului și a disponibilităților de expresie a materialului originar.

Corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, „îngerul” cu care a trăit cea mai zbuciumată poveste de iubire a vieții (scurtei sale vieți), a fost recuperată, în timp, astfel încât cititorul de astăzi are posibilitatea să lectureze o colecție importantă de texte revelatoare pentru personalitatea poetului. Pentru că „în fața morții și a iubirii, omul se arată în toată autenticitatea lui”, spunea Camil Petrescu. Eminescu din scrisori este, cu adevărat, în ipostaza cea mai curată a temperamentului său, fiind omul care nu admitea compromisul, mai ales în dragoste (cum n-a făcut-o nici în politică sau publicistică).

Gheorghe Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizați biografi ai săi, spunea, analizând cu amănuntul tinerețea poetului, că dragostea lui (cea adolescentină, prima mare iubire) pentru Casandra Alupului, iubita de la Ipotești (fata moartă la 18 ani de tuberculoză – prototipul real al personajului liric din poemele de tinerețe, de ex. „O călărire în zori”), a constituit evenimentul cel mai profund al vieții sale sentimentale, iar relațiile pe care le-a avut mai târziu, inclusiv cea cu Veronica, n-au mai putut decât să adauge nuanțe pe lângă acea experiență cutremurătoare care l-a pustiit sufletește. E un punct de vedere.

Oricâte detalii mai mult sau mai puțin verosimile există în spatele acestei povești, interesul pentru corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle ar trebui să primeze, înainte de toate. Volumul, apărut în 2000, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, conține un număr impresionant de texte inedite: 93 ale lui Eminescu către Veronica, 15 ale Veronicăi către poet, 2 către Henrietta (Harieta) Eminovici, sora poetului, precum și un scurt mesaj al lui Eminescu către Titu Maiorescu, cel care a avut o influență majoră în viața lui.

Scrisorile provin de la niște urmași ai Veronicăi Micle, ultima deținătoaare fiind strănepoata acesteia, și acoperă perioada 1879-1883, până la momentul unei rupturi majore.

Am optat pentru un text în care poetul (încă) se afla la apogeul puterilor sale creatoare, iar efuziunile sentimentale exprimate demonstrează forța interioară, autenticitatea trăirilor și capacitatea de a se dărui total – acestea denumind, în alte cuvinte, sursa dramei lui interioare șu una dintre cauzele prăbușirii lui umane.

„August 1882


Măi fată nebună şi drăgălaşă,


Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc?
tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.
Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.
E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.
Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel – căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.
Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri.

Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii.

Al tău

Emin”

Din volumul „Dulcea mea Doamnă – Eminul meu iubit. Corespondență Mihai Eminescu – Veronica Micle.”

Citiți și Răsai asupra mea, lumină lină…