Chirurgul realității, EMIL CIORAN
Nu știu dacă am întîlnit, între toți filozofii și gînditorii ale căror scrieri le-am citit, pe un altul care să fi disecat viața pînă în adîncul ei așa cum a făcut-o Cioran.
Filozofia lui este atît de organică și înfiptă în viața dezbărată de straturile superficiale ce o acoperă încît ai senzația că privești un autopsier care disecă un cadavru pe masa de operație. Aproape nimic nu îi scapă, inclusiv dezgustul încercat în fața viscerelor intrate în stare de putrefacție, adevărate corespondente ale suferinței și durerii.
„Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice… Mă simt atât de impresionat în faţa suferinţei, încât îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume.”
Cioran are mînecile suflecate și mîinile adînc înfipte în trupul vieții, căutîndu-i cele mai ascunse manifestări, multe dintre ele urîte, hidoase și totuși atît de reale.
„Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sâmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate.”
Mulți îl consideră a fi un pesimist. Eu îl văd ca pe un om care vede sentimentele umane din toate unghiurile și le evidențiază și aspectele care sunt respinse de mulți din cauza refuzului de a accepta că se poate și așa. La Cioran, practic, totul este posibil, chiar și cele mai urîte forme și manifestări ale naturii umane, forme pe care mulți le resping vehement.
„În durere, omul cugetă prin simţuri. Acest paradox vrea să arate că, prizonier în obsesiunile durerii, omul nu mai poate desfăşura operaţiunile inutile de combinare a ideilor, ci lasă simţurilor libertatea de a proiecta ceea ce se petrece în frământarea lor. Aici este explicaţia faptului pentru ce toate creaţiunile izvorâte din suferinţă sunt de o sinceritate perfectă.”
Amintiri depre CIORAN cu Theodor Paleologu (must see!)
Ceea ce multora provoacă dezgust și respingere, Cioran desface în părțile componente și cercetează atent, cu lupa, asemeni unui ceasornicar aplecat asupra mecanismului unui ceasornic ce se încăpățînează să își ascundă defectele. La Cioran, defectul și manifestarea naturală a negativului sunt însușiri la fel de firești ca cele mai pure și mai pozitive sentimente, de multe ori chiar mai aproape de viață decît acestea din urmă.
„Conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n-a făcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mândreşte de a fi omorât unul pe cruce.”
El scoate fiecare rotiță în parte și îi analizează fiecare particulă de rugină ce îi afectează bunul mers și mișcarea de rotație. Departe de a încerca să înlăture rugina, de multe ori el o repune în circuit doar pentru a-i putea observa efectele, după prealabila și minuțioasa ei analiză. Observație directă fără intervenție.
„Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. De ce atâtea probleme, discuţii şi supărări? De ce atâta conştiinţă a morţii? Până când atâta filosofie şi gândire?”
Să se fi aflat el în fața unor mari descoperiri? Nu cred. Nu a descoperit nimic nou. A analizat doar, cu o pasiune ce nu l-a părăsit nici o clipă, tot ceea ce înseamnă viață. Nimic nu este nou atunci cînd punem viața pe masa de lucru. Este doar la îndemînă și analiza trebuie abordată cu precizie de chirurg. Iar asta Cioran a avut, precizia adică. Și îndemînarea chirurgului căruia, atunci cînd are scalpelul în mînă, îi lipsește cu desăvîrșire tremurul mușchilor. Nu îi este însă străin tremurul sufletului la vederea a ceea ce se află în fața lui. Iar frămîntările sufletului lui Cioran capătă formă în lipsa de tremur a mîinii în care ține condeiul. Și în cuvinte:
„Priviţi un arbore într-o zi imobilă cu soare şi când frunzele par broderii ale unei inimi în primăvară şi veţi înţelege că toate problemele devin fade în faţa creşterii indiferente a naturii, a inconştienţei ei, în afară de care totul e durere, blestem şi spirit. Sau când ai norocul şi nenorocul să priveşti zilnic un brad ce se înalţă în faţa casei ca o tăgăduire şi o demonstraţie a vieţii împotriva ei însăşi, inutilitatea efortului îţi apare zdrobitoare, şi ai vrea să te subjuge viaţa fără de nume a naturii. Cine n-a invidiat niciodată plantele, nu ştie ce înseamnă teroarea conştiinţei. Slăbiciunea pentru natură pleacă din oroarea de conştiinţă. Spiritul nu-ţi mai spune nimic şi iubeşti atunci lipsa de întrebări şi de răspunsuri ale plantei.”
Despre insomnie, cu Emil Cioran.
Citiți și Emil Cioran, despre agonie….
