Există poeți pentru care scrisul e suflet și trup al cuvintelor, care li se așază domesticite în pană, spre a cânta și viața și moartea, bucuria dar și tristețea, iubirea și țara, cu aceeași voce de Orfeu neîmblânzit de doruri. Emil Almășan aparține, dincolo de orice dubiu, acestei serii atât de binecuvântate de poeți care se pot mișca lejer în toate spațiile existențiale pe care le străbate întreaga umanitate, dar numai unii o pot transforma în substanță vitală pentru spirit, capabilă să transmită emoție și să înnobileze.
În creația sa cu accente patriotice, el lasă la lumină nu doar mândria de a aparține unei colectivități cu o istorie veche și încercată, dar și fiorul panteistic al consubstanțialității cu tot ceea ce există în arealul geografic, spiritual și cultural al țării în care trăiește. Emil Almășan nu putea fi decât român, pentru că în sângele care curge a poezie prin venele Domniei sale poartă deopotrivă amarnicele dureri ale jertfei strămoșilor săi, revolta prometeică a celor care s-au aruncat cu piepturile goale pentru a-și apăra semenii, încrâncenarea de a fi mereu, precum Octavian Goga, un poeta vates, portavocea celor de o nație, pentru că undeva în conștiința lui, a preluat, ca un urmaș demn, o sacră datorie de a continua să trezească, prin opera sa, conștiința națională. El se identifică, prin toți porii, alor lui, iar această transfigurare a spiritului său fervent, precum și talentul său neîndoielnic, îl așază în rândul marilor creatori de artă.
(Andra Tischer)
Din dragoste de neam și Dumnezeu
Orice furtuni, prin vremi, m-au încercat,
oricâte cruci au stat în drumul meu,
eu am crezut și cred neîncetat
în adevăr și-n bunul Dumnezeu
Pe roți de fier, cumplite, când m-au tras,
când jar au pus călăi pe trupul meu,
poate am plâns, dar mi-a rămas în glas
un cântec pentru bunul Dumnezeu
Am fost, pe ura lumii, răstignit,
m-au înhămat la jugul cel mai greu,
străine Porți mereu m-au împărțit,
dar am rămas întreg cu Dumnezeu
Cumplite răni prin vremuri mă-ncercară,
un crivăț aspru viscoli mereu,
dinspre Apus hainii mă vânară,
dar am crezut în neam și Dumnezeu
La Treznea, Oarba, Ip și la Moisei
a curs, nevinovat, sângele meu,
sălbatic dansau, satanici mișei,
bătu-i-ar Dumnezeu
Și toate le-am răbdat, le-am îndurat,
dar n-am uitat nimic din chinul meu,
că iertător să fiu m-a învățat
credința-n dragoste și Dumnezeu
Am strâns din dinți și mi-am văzut murind
copii, părinți și frați din neamul meu,
dar de pierit nu am pierit nicicând,
am re-nviat, crezând în Dumnezeu
Mi-am apărat credința mea străbună,
de-a fost ușor sau greu, o știu doar eu,
dar fruntea n-am plecat-o în țărână
și nu m-am lepădat de Dumnezeu
Sunt încă răni în mine, curge sânge,
și vor mai fi dureri nevindecate,
în carnea mea ceva, adânc, se frânge,
dar strig spre Dumnezeu: Nu se mai poate!
Nu se mai poate, strig! Și mi-a ajuns
cuțitul ascuțit până-n prăsele,
mi-e sufletul un clocot greu de plâns,
nu-s lacrimi nedreptatea să o spele
Va trebui să vină și o zi
în care plânsul tot să se prefacă
în re-nvierea scumpei Românii
și Dumnezeu, în cer, să nu mai tacă
Să-și plece ochii sfinți către pământ
și tot ce-i strâmb, pe lume, să îndrepte
și-abia apoi să mergem spre mormânt
în urma judecății sale drepte
Emil Almășan
A fi soldat
A fi soldat nu-nseamnă doar să lupți
în lungile campanii militare,
croite după vechi sau noi tipare,
și-n urmă din izbândă să te-nfrupți
A fi soldat înseamnă a iubi
zăpezile ce-mbracă, iarna, țara,
spicul de grâu ce urcă-n soare, vara,
cu doina nesfârșitelor câmpii
A fi soldat înseamn-a semăna
cu liniște și pace stelele
când pruncii-și culcă-n ele tâmplele
să poată, liberi, crește și visa
Din lacrima eroului căzut
la Plevna , la Posada, la Rovine,
din dorul lui, ajuns până la tine,
să-ți faci în luptă dragoste și scut
Din sângele ce arde viu în tine,
să ai, mereu, un clocot pus deoparte,
să poți pleca frumos și demn în Moarte
spre slava Patriei, cum se cuvine
Să arzi de dor pentru acest pământ,
să nu uiți Ip și Treznea niciodată,
să nu uiți că sub ascuțiș de roată
strămoșii tăi, sfintindu-se, s-au frânt
Din când în când să lași să odihnească
truditul pat al dreptei tale arme,
și, bărbătește, să ții strâns, de coarne
plugul prin glia noastră strămoșească
Oriunde- ai fi, cu dragoste, să duci
icoana Patriei, nestinsă-n gând,
și să nu uiți să-ti faci din când în când
în suflet semnul sfintei noastre cruci
A fi soldat e semn că-n tine porți
credința celui bun și cel sărac,
și că prin tine arde peste veac
lumina celor vii și celor morți
A fi soldat e legământul spus,
din veșnicii în veșnicii, mereu,
că decât țara ta și neamul tău
nici slava cerului nu-i mai presus
Citiți și Octombrie-i cântecul care mă doare, de același autor.
