Elena Garro a fost o scriitoare mexicană remarcabilă, cunoscută pentru operele sale pline de pasiune și angajament social. Viața și opera ei sunt într-o strânsă legătură, reflectând experiențele personale și preocupările sale sociale într-o poveste de viață fascinantă. De o frumusețe cu totul impresionantă, ea aparține acelei clase de femei eclatante, care fac din prezența lor o demonstrație de inteligență și farmec.

pinterest.com

Elena Garro (Elena Delfina Garro Navarro ) s-a născut pe 11 decembrie 1916 în Puebla, Mexic. A crescut într-o familie bogată și privilegiată, într-o atmosferă în care a simțit mereu o chemare spre literatură și a dorit să-și folosească vocea pentru a reprezenta și a sublinia problemele sociale ale țării sale. Tatăl ei, José Garro, a fost un om de afaceri înstărit, iar mama ei, Elena Pérez, a fost o femeie cultivată și sofisticată. Ambii părinți au jucat un rol important în dezvoltarea interesului și pasiunii Elenei pentru literatură și artă.

Elena Garro a crescut într-o casă plină de cărți și a fost încurajată să citească și să exploreze domeniul literar încă de la o vârstă fragedă. A avut acces la o educație de calitate și a fost expusă unor diverse influențe culturale.

Cu toate acestea, copilăria Elenei Garro nu a fost lipsită de provocări și tulburări. A fost martoră la Revoluția Mexicană, care a avut un impact profund asupra ei și a marcat-o în mod semnificativ. Experiențele și traumele acestei perioade tumultuoase au jucat un rol esențial în formarea conștiinței și sensibilității sale sociale și politice.

În adolescență, Garro a fost profund influențată de Revoluția Mexicană și de impactul său asupra oamenilor obișnuiți. Această perioadă tulburătoare a istoriei Mexicului a fost o sursă de inspirație majoră pentru ea și a influențat temele și perspectivele sale literare ulterioare.

Una dintre cele mai cunoscute opere ale Elenei Garro este romanul său de debut, intitulat „Los recuerdos del porvenir” („Amintirile viitorului”), publicat în 1963. Această lucrare remarcabilă explorează amintirile și traumele unui oraș mexican în perioada revoluționară. Romanul său combină realitatea și fantasticul pentru a crea o poveste încântătoare și enigmatică, moment în care scriitoarea a fost considerată o reprezentantă a realismului magic, asemeni scriitorului Gabriel Garcia Marquez.

Garro a scris și piese de teatru, bucurându-se de succes în teatrul mexican. Piesa sa „Un hogar sólido” („Un cămin trainic”) a câștigat Premiul Național de Teatru în 1957. Lucrările sale teatrale, ca și romanele, explorează teme precum injustiția socială, relațiile de putere și rolul femeilor în societate.

Elena Garro s-a implicat activ în activismul politic și social, luptând pentru drepturile femeilor și a celor mai puțin privilegiați. A fost o susținătoare ferventă a mișcării de emancipare a femeilor și a drepturilor indigenilor din Mexic.

Pe lângă scris, Garro a fost o voce puternică și în arta dramatică și în jurnalism. Ea a colaborat cu diverse publicații, scriind articole și eseuri care subliniază problemele sociale și politice ale timpului său.

Opera lui Elena Garro rămâne un exemplu remarcabil al literaturii mexicane și al angajamentului social. Prin lucrările sale, ea a explorat problemele adânci ale societății, a adus la lumină povești și voci neglijate și a inspirat generații de scriitori și cititori. Contribuția ei valoroasă la literatură și la lupta pentru justiție socială continuă să fie apreciată și studiată în prezent.

Mari și neîmplinite iubiri

Elena Garro și Octavio Paz au avut o relație complexă și tumultuoasă, care a fost marcată de pasiune, conflicte și tensiuni intelectuale. Căsătoria lor a fost văzută ca una dintre cele mai influente alianțe literare ale timpului, dar a fost, în același timp, marcată de infidelități și despărțiri temporare.

pinterest.com

Elena Garro și Octavio Paz s-au căsătorit în anul 1937. Relația lor a fost marcată de o strânsă colaborare literară și de sprijin reciproc în carierele lor literare. Cu toate acestea, au existat și conflicte frecvente, iar cei doi scriitori și-au petrecut perioade semnificative separat, fie din cauza aventurilor extraconjugale, fie pentru a-și urma propriile interese literare.

Declinul

Potrivit biografilor și propriei sale versiuni, căsătoria Elenei cu Paz a fost de la bun început sortită eșecului. La începutul anilor ’40, soțul ei i-a fost infidel cu Bona Tibertelli, care era pictoriță. În timp ce ea, Elena, s-a îndrăgostit de Adolfo Bioy Casares, un scriitor argentinian. Elena Garro a trăit în umbra soțului ei, activitățile sale profesionale fiind drastic reduse. În 1947, anihilată ca personalitate, scriitoarea a avut o tentativă de suicid, simțindu-se deprimată și frustrată. Cu toate acestea, și-a revenit, iar căsnicia a reușit să supraviețuiască câțiva ani.

La scurt timp după întoarcerea din Spania, cuplul a plecat să locuiască în Statele Unite, Paz obținând o bursă. Elena a  profitat de specializarea la Universitatea California din Berkeley, iar mai târziu a început o viață de călătorii alături de soțul ei. Trebuia să se comporte acum ca soția unui diplomat, întrucât Octavio Paz a îndeplinit această funcție în mai multe țări timp de un deceniu. Elena s-a întors în Mexic în 1953, după ce a trăit zece ani în străinătate, atât în Franța, cât și în India și Japonia, în compania soțului ei. La trei ani după ce s-a stabilit în țară, a reușit să publice trei titluri, fără să aibă vreun succes notabil.

Mărturii

La fel ca majoritatea intelectualilor mexicani din anii ’50 și ’60, Octavio Paz, devenit un nume,  a păstrat o poziție macho față de partenera sa, spune cercetătoarea Rosas Lopátegui.

„Octavio Paz nu permitea competiția acasă, știa de talentul Elenei, dar îi obstrucționa dezvoltarea intelectuală”, spune ea. „Timp de două decenii și jumătate, ea a fost redusă la mediul privat și domestic, în care nu poate scrie sau publica”.

Acest lucru a fost, de altfel, surprins de Garro în jurnalele sale, consultate de biografă. În caietele sale, ea povestește că de multe ori a fost nevoită să își ardă scrierile pentru a evita problemele cu soțul ei. „Într-un interviu, Elena Garro mi-a spus că Octavio Paz i-a interzis să se aventureze în genul poeziei, pentru că acesta era domeniul ei.”, a afirmat  Patricia Rosas Lopátegui, cercetătoare.

După divorț, în anii șaizeci, Elena Garro a trecut printr-o serie de vicisitudini care au condus-o pe un drum întunecat. Pe lângă despărțirea conjugală, a existat și stagnarea ei profesională. La cele menționate mai sus s-au adăugat problemele pe care le-a avut pentru că a acuzat partidul PRI de opresiune. Pe de altă parte, Elena a criticat puternic comunismul, ceea ce a făcut ca ea să fie supravegheată de poliția secretă din Mexic și de C.I.A. În același timp, a fost acuzată că a furnizat informații legate de mișcarea studențească din ’68. ”Trădătoare”, ”spioană”, ”agent C.I.A” – toate acestea i-au adus o mare nefericire și au contribuit la o instabilitate psihică accentuată.

Acuzații la adresa altor intelectuali

Elena Garro a fost acuzată că a relatat despre activitățile desfășurate de studenții mexicani în ’68, care au dus la binecunoscutul masacru de la Tlatelolco. Potrivit autorităților de la acea vreme, scriitoarea ar fi acuzat mai mulți intelectuali de un astfel de eveniment. Evenimentele studențești din 1968 care au avut loc în Mexic și presupusele acuzații pe care Elena Garro le-a adus unor personalități intelectuale au obligat-o să părăsească Mexicul. Scriitoarea a fost supusă unor atacuri, iar colegii ei au respins-o.

Astfel, începând din 1972 și timp de aproape douăzeci de ani, a trăit în afara țării sale, refugiindu-se mai întâi în Statele Unite, apoi în Franța. În această perioadă, activitatea sa de scriitoare a fost întreruptă, fiind practic obligată, de frică, să trăiască în anonimat timp de aproximativ zece ani. Elena Garro a vizitat Mexicul în 1991, iar în 1993 a luat decizia de a se întoarce definitiv. Scriitoarea a plecat să locuiască în Cuernavaca împreună cu fiica sa și câteva pisici. S-a stins din viață la 22 august 1998, la vârsta de 81 de ani, din cauza unui cancer pulmonar.

Corespondența Elena Garro&Octavio Paz

Scrisorile dintre Elena Garro și Octavio Paz oferă o privire în intimitatea și complexitatea relației lor. Aceste scrisori reflectă pasiunea lor reciprocă, dar și tensiunile și conflictele cu care s-au confruntat. Ele ilustrează, de asemenea, eforturile lor de a naviga într-un mediu literar competitiv și de a-și găsi propriul lor spațiu creativ.

Cunoscute mai mult în lumea spaniolă, sub titlul Odi et amo: las cartas a Helena, sunt făcute publice scrisorile pe care Octavio Paz le-a scris iubitei, amantei, soției sale, scriitoarea Elena Garro (supranumită Helena în corespondența amoroasă). Dramaturg extrem de talentat, povestitoare fină – Borges o plăcea, printre alții -, Elena Garro va divorța de Octavio Paz în 1959.  Primele scrisori datează din 1935; doi ani mai târziu, la momentul scrisorii reproduse aici – publicată inițial în „Letras Libres”, tradusă de Diana Mazon -, poetul a convins-o pe Elena, în vârstă de doar 20 de ani, să i se alăture în timpul Congresului Scriitorilor Antifasciști. Elena nu s-a lăsat ademenită de mantia politică ce plana asupra acelei grupări de intelectuali; a preferat să se căsătorească cu Paz în același an. Doi ani mai târziu, s-a născut singura lor fiică. Au botezat-o Helena, consacrând codul îndrăgostiților. Apoi, despărțiți de granițe geografice și ideatice, s-au despărțit. Au murit, la câteva luni distanță, în același an, 1998, Elena Garro a murit pe 22 august 1998 în Mexico City, Mexic, iar Octavio Paz la data de 19 aprilie 1998, Ciudad de México.

Iată o scrisoare pe care am încercat, cu sfială, s-o traducem dintr-o variantă în limba italiană care îi aparține Dianei Mazon.

Mérida, 10 aprilie 1937

Dragă Helena,

Când am scris data, mi-am amintit de un vers: „Am avut o fată, parcă era în aprilie”. Ce bucurie, ce mare bucurie. Aprilie, tu, fata mea, fata mea în aprilie și în mai, fata mea în decembrie, fata mea în iunie. Iunie, ai observat cum se spune iunie? Nu se spune, se cântă, se dansează: există un râu luminos în acest cuvânt, o barcă veselă și un sunet de ape verzi și limpezi. Iunie, e ceva serios și liniștit, atât de subtil. Totul e mișcat de un vânt, și acolo e un pian care cântă i și u și o, în timp ce g picură apă și n coace ceva, grâu, fân, lumină, g… i… u… gnooooo. Dragoste, iunie, Helena, bucuria se află în aceste cuvinte, în aceste litere moi care-mi alunecă din mâini, atingându-mi gura, înflorindu-mi dinăuntru și pe care nu le pot găsi. De unde vine curgerea lor, accentul lor? E aici, în mine, trăiește ca un păsărar și apoi pleacă în aer. Și din aer coboară, mă înconjoară, invizibil. Vocea ta, postura ta, fățărnica Helena, pasul tău tăcut, râul tău. Helena mea.

Când a ajuns scrisoarea ta, porumbiță (ți-ar plăcea să fii o porumbiță? Ai prefera să fii un pește? Uneori ești ca un pește lung), stăteam în hamac, întins. Fără pantofi, barba lungă și priveam tavanul ca un prostănac. Lângă mine, în altă cameră, Juan de la Cabada (un coleg comunist bun și simpatic) scria o poveste, cu lucruri pe care tocmai le adunase din Quintana Roo. O poveste minunată (nu știu cum o va dezvolta, dar materialul e excelent și se poate face ceva asemănător cu ce a făcut Frobenius cu cultura neagră) pe care o să ți-o povestesc într-o zi. Ca să nu înțelegi nimic, o să-ți spun că e vorba despre un meh, despre o ulcică din care bea un ayux și alte chestii. E și o altă poveste, despre melcul care e o femeie pentru mayași, și veverița, care e soțul ei.

O poveste magnifică (nu știu cum o voi dezvolta, dar materialul este excelent și se poate realiza ceva similar cu ceea ce a făcut Frobenius cu cultura neagră) pe care ți-o voi povesti într-o zi. Ca să nu înțelegi nimic, îți voi spune că este vorba despre un méh, despre o ulcică în care bea un ayux și despre alte lucruri. Există o altă poveste, despre melcul care este o femeie pentru mayași, și veverița, care este soțul ei. Despre cum au mâncat o dovleacă, și despre cum a murit veverița și vulturul a cântat și s-a îmbătat și a fost bătut și spânzurat pentru că „a înșelat poporul”. Și vulturul era un demagog, care nu știa să cânte și care purta sub aripi pe sărmana lumacă. Și vulturul seamănă cu mulți de pe acele meleaguri, cu mulți din întreaga lume, care înșală oamenii. Și într-o zi îi vom spânzura, pentru bețivi și mincinoși, și oamenii vor mânca, fără frica că vine vânătorul, multe dovleci frumoase și mari. Și lucruri bune în afară de dovleac, fasole și puțină porumb. Sărmana, flămândă, care moare de foame în timp ce ascultă vulturii toată ziua. Aveți atât de mulți vulturi, atât de mulți și mari ca niște vulturi, și alții, timizi și intelectuali, care trăiesc din cadavrul atâtor lucruri, din resturile ospățelor altora. Sunt vulturi care cântă după prânz, săracii. Aceia care justifică ospățurile în schimbul puținului porumb.

Dar ceea ce voiam să-ți spun nu era asta. Ce-ți pasă de vulturi? Eram în camera mea. O zi fără infamie și fără glorie. Mă uitam la tavan și la un cer cenușiu, aproape o închisoare. Nu eram trist. Gândeam că, în fond, viața prizonierului este o chestie bună, fără să trebuiască să ieși și să spui: bună dimineața. Și tu erai în cameră. Erai acolo și spuneai că era chiar frumos și că era mai bine să stăm întinși în hamac, răcoroși (căldura s-a potolit, la nord). Și spuneai că era un deranj să avem o cameră atât de mică și fără paturi, și doar o singură scaun și cărți pe jos. Că era prea boemă, puțin primitoare, chiar incomodă. Dar hamacul, pe de altă parte, era imens și cu culori foarte frumoase. Și apoi ai tăcut și m-ai ascultat. Și îți spuneam cum voi ajunge în Mexic, și cum voi face să revin la tine sau să rămân acolo, și calculele mă puneau de rău tupeu, și atunci începeam să vorbim prostii și te sărutam mult, și îți promiteam o mie de săruturi și îți dădeam încă unul. Și mă gândeam că ar fi fost foarte frumos dacă ai fi fost goală, acoperită doar cu subțirea rețea albastră și aurie a hamacului, cu părul atingând pământul. Și eram în acea starea, în nuditatea ta, când mi-ai spus că prietenul tău este foarte aproape și că doar un perete subțire de lemn ne despărțea. Așa că m-am gândit că ar trebui să aleg un alt loc mai comod la școală. Eram în acea groază când a venit Cortés Tamayo cu scrisorile. Am citit-o pe a ta. Am cântat după aceea și am gândit că viața este uneori foarte generoasă și că poșta este frumoasă ca o amurgare. Și în timp ce bucuria mă urmează, și încrederea, încrederea enormă, măreață, desproporționată pe care mi-o inspiri renaște, și renaște în mine încrederea în forța mea, îți scriu așa, fără pantofi, cu părul răvășit și barba neglijată, cu siguranța bucuriei mele, a urâțeniei mele și a insolentei mele. A tinereții mele insolente, care îți dă săruturi și mestecă gumă și spune prostii. Ai venit la mine într-o scrisoare când îmi spuneai adio din frică.

Răspund acum, punct cu punct. În Mérida sunt tauri. Nu există toreri, dar de aceea avem avioane, draga mea, iar torerii vin cu avionul (iată că sosește o navă plină de… toreri! Iată și una alta, încărcată de… săruturi!) și printre aceștia sunt unii numiți Garza și alții numiți Solórzano. Și aceștia ne oferă uneori după-amiezi minunate, în care se poate vedea un domn numit „Chucho” luptând cu veronique. Și se strigă, pentru că piața este așa cum ar trebui să fie cea din Cadiz sau cea din Tetuán (sau ceva din Maroc, unde suntem legionari comuniști) și se petrece o după-amiază atât de plăcută încât te gândești să o repeți și o repeți a doua zi dacă, ca și mine, alții au cumpărat bilete pentru „întâlnirea secolului”, 11 aprilie. Și încă ceva. Domnul Domingo nu va veni curând, chiar dacă, conform spuselor Guvernatorului, va ajunge duminica viitoare în loc de azi. Cum va anunța Clemente [López Trujillo] că duminică va avea loc reluarea? Dar întâlnirile continuă, și, în fiecare zi care trece, dobândesc o conștiință de clasă tot mai profundă. Va dura puțin timp, probabil, dar în curând voi putea spune că sunt comunist, adică un om în slujba Partidului Universal al Muncitorilor. Și apoi, cu încrederea ta vitală și cu raționalitatea poziției mele politice, voi putea munci din greu pentru ai noștri, pentru unicii noștri, iubito, care trebuie să fie ai noștri, în ciuda tuturor dezamăgirilor vulturilor, scorpionilor și gândacilor, pentru ai tăi, pentru toți muncitorii pământului… (Helena, nu te interesează toate acestea, știu, și, în plus, nu le spune nimănui. Fii discretă).

Există și altă cale, există multe căi pentru rechini, gândaci și șerpi. Pentru om există doar una. Și deja știu care este. Am aproape gata prima parte a unei poezii. Este despre henequen. Despre omul sclav al cerului și a teribilei pământului din Yucatan. Henequenul, care trebuia să-l salveze de foametea care a devastat cultura maya (arheologia este una dintre pasiunile mele, în curând îți voi trimite fotografii și poate un eseu pe care îl vom publica într-o revistă) și epoca colonială și l-a făcut și mai mult sclav. Foametea a continuat. Și ticăloșii care controlează viața aici (marginalizați și vânduți, burghezia feroce și nemiloasă a violatorilor și trădătorilor, înăbușită de castele intelectualilor) au construit Mérida și căile ferate și toate florile și pâinile și grădinile cu aceeași sânge amestecat. În prima parte este peisajul, fizic și moral. Pământul, cerul, henequenul, omul. Este partea mai ușoară. Apoi va veni cealaltă. O mare poezie, aproape o carte. În plus, corectez și poeziile din iunie, care, așa cum știi, sunt cinci. Și intenționez să refac celelalte pe care le cunoști. Și romanul. O operă de patru sau cinci ani. Fără grabă. În fine, ceva care ar putea fi opera preludiului la „Nu vor trece” și „Rădăcina”. Dar mai matur. Mai echilibrat. Căsătorit cu tine, comunist și tânăr. Puțin prostuț, dar reinventat pentru tine. Îți voi trimite o versiune provizorie a poeziei. Nu o arăta nimănui. Dă-mi părerea ta.

Helena, toate recomandările s-au încheiat. C[ortés] T[amayo] îți spune să te salută și să te roage să nu uiți de exilați și să ne trimiți L. de M. [Letras de México]. Novaro te salută și îți trimite o îmbrățișare.

Helena:

Este ora unsprezece. Zi cu nori, cu toate aparențele frigului, cu întreaga aparatură a gheții, dar blândă, fără îndoială. Cu toate acestea, oamenii aici trebuie să se gândească la frig. Există doar o ceață ușoară, o căldură invizibilă a zorilor. Îți scriu înainte de baie. Așteptăm câțiva prieteni pentru a merge să înotăm. Vreau să continui scrisoarea întreruptă. Ți-am dat toate recomandările, acele enervante și imediate, sfaturi și mementouri. Dar ce ți-am spus despre mine, despre mine, care uneori sunt în gol, trăind doar exterior, în ceea ce se întâmplă, nefertil și steril, fără să las urme, ceva care să mă exalte dinăuntru? Uneori am impresia că nu sunt viu, ci doar vegetez. Și nu mă sperie. Și în tine văd cu vehemență viața, neașteptatul, ceea ce ne zguduie brusc. Miracolul, neașteptatul. Nu ești niciodată ceea ce ne așteptăm, iubirea mea, ci ceea ce ne asaltează pe stradă, când cotim colțul; ești ceea ce mă desprinde de multe lucruri și chiar ceea ce mă leagă de alte lucruri neașteptate.

Aș dori să continui să vorbesc despre noi, despre legătura noastră profundă și sentimentele care ne unesc. Aș dori să dezvălui frumusețea pe care o văd în tine, esența care mă fascinează și mă face să mă simt în viață. Ești ca un fascicul de lumină care luminează existența mea, o energie care mă împinge dincolo de limitele propriei percepții. Cu toate acestea, există o parte din mine care se simte incompletă, o parte care dorește să se hrănească cu emoții mai profunde și autentice.

Mă întreb uneori dacă sunt doar eu cel care simte această lipsă, dacă este doar o percepție greșită a realității mele. Dar apoi mă privesc în ochi și văd reflectat sclipirea privirii tale, și știu că nu sunt singur. Știu că există o conexiune specială între noi, un fir invizibil care ne ține uniți în ciuda distanțelor fizice și a obstacolelor care ne înconjoară.

Doresc să explorez această conexiune, să aprofundăm legătura noastră și să descoperim noi nuanțe ale iubirii care ne unește. Vreau să trăim fiecare clipă împreună ca și cum ar fi un miracol, ca și cum timpul s-ar opri și ne-ar oferi o eternitate de fericire.

Îmi pare rău dacă cuvintele mele par confuze sau dezlegate. Este doar că uneori mă pierd în aceste gânduri adânci și mă găsesc în căutarea cuvintelor potrivite pentru a le exprima. Sper că înțelegi și că simți și tu acest chemare interioară, acest dor de a explora împreună limitele iubirii și ale vieții înseși.

Cât de departe de mine sunt retorica, gândurile, frazele, tot ceea ce încercăm să înșelăm, să seducem sau să subjugăm realitatea. Mereu ne luptăm să înțelegem, să canalizăm, să trădăm. Ei bine, asta faceți: trădați realitatea, vă compromiteți cu ea. Mereu eterna slăbiciune de a o accepta, dar mereu și eterna nevoie, eterna lașitate, de a nu o accepta așa cum este, ci cu condiții, cu restricții. Și pretenția incurabilă de a o dirija. Și ceea ce este în afara voinței sau a rațiunii mele, ceva ce ar putea fi voința mea de a învinge realitatea. Și, Helena, în ciuda a tot ceea ce se întâmplă, trebuie să o înving. O voi învinge, întotdeauna, în orice mod și cu orice preț.

Ieri am vrut să continui scrisoarea, dar nu am putut. Acum, în plus, știu că atunci când o voi termina, voi dori să continui. Este groaznic să nu ai cu cine să vorbești, iar când vrei să auzi, nu ai pe nimeni să te asculte. Cred că orice voce umană mă deranjează în acest moment. Mi-aș dori să fii aici, să nu vorbești sau să faci ceva. Să fii tăcută, să-mi atingi capul, lângă mine, fără să mă săruți, dar goală fără rușine. Te vreau goală, Helena, lungă, frumoasă și înaltă. Te vreau goală, fără voaluri, atingându-mi capul. Și calmă, chiar dacă cu un ușor tremur în picioare. Și să nu-mi vorbești decât de imediat și de superfluu. Este posibil așa ceva? Da, trebuie să fie. Trebuie să trăiești o zi, o oră, nu știu cât timp, supusă, în tăcere, docilă pentru mine, goală și lentă. Fără să te gândești la nimic, fără să dorești nimic.

Lasă gândurile și viața în seama mea. Tu, ca o plantă, ca respirația mea, ești alături de mine, crești din mine. Asta este ceea ce vreau de la tine, ceea ce îmi doresc. Dar și tu exiști, ai o conștiință diferită de a mea. Acest lucru mă întristează foarte mult, pentru că tu ai interese diferite de ale mele, dorințe, vise. O lume care este deschisă ochilor tăi, o lume care nu este a mea și care uneori îmi este dușman. Lumea ta, lumea pe care o iubești nu este a mea, nu o vreau și o urăsc, chiar și atunci când cred că este a ta. A ta. Poți să deții ceva? Da, te gândești la atâtea buze, în atâtea ceruri, în atâtea țări, în atâtea bucurii care nu sunt bucuriile mele, nici buzele mele, nici cerul meu, nici nimic al meu. Dar tu nu trebuie să ai nimic. Nici măcar un destin. Tu trebuie să fii gol, chiar și de memorie și de dorință, de destinul tău și de lume. Trebuie să fii doar planta mea, planta pe care o creez eu, cea care trăiește doar în mângâierile pe care mi le dai, în sărutul pe care mi-l dai, în viața pe care ți-o dau când îmi dai viața ta.

Există un radio care cântă înfricoșător de tare. Iar pe stradă, un oraș mort, se aude doar zgomotul copitelor cailor pe trotuar. Nimic mai mult. Iar tu ești aici, mereu, Helen, ca angoasă, ca furie și uneori ca disperare. Dar portretul tău, ceva care te materializează, o scrisoare, părul tău, totul mă aduce înapoi la tine. La tine, Helen, care exiști nefericit fără mine, care trăiești fără mine. Nu vreau să trăiești decât în mine, nu vreau să fii diferită de mine. Să fii atât de atașată de mine, atât de legată, încât să fii eu. Asta vreau, dulcea mea iubire, cu bune și cu rele, mereu departe, mereu în afara mea, mereu, chiar și atunci când mă iubești, îl iubești pe Octavio al tău, nu pe al meu, nu pe cel pe care vreau să-l iubești.

Știu ce este iluzia posesiunii absolute și totale, posesia care nu este niciodată atinsă. Știu, de asemenea, că dacă această posesiune ar fi fost atinsă, iubirea nu ar exista. Știu, știu că singurătatea mea, angoasa de a ști că tu exiști altfel decât mine este condiția iubirii mele. Nu te-aș iubi dacă ai fi în mine, dar sufăr pentru că tu nu exiști așa. Sobrietatea iubirii, înțelegerea perfectă, tot ceea ce înseamnă libertate, este ceva ce nu-mi aparține, ceva care există, dar pe care eu îl resping. În această luptă trăiesc, care este lupta realității, a realității tale, împotriva dorinței mele. Și este ceea ce întreține dorința mea, ceea ce o exasperează și o face solicitantă.

Iubita mea, blonda mea dulce, ce faci acum?

Ai aceeași tristețe ca și mine, aceeași angoasă, aceeași dorință de a tăcea și de a fi mângâiată cu blândețe? Ai dorința de a trăi în intimitatea, nepăsătoare, necontenită, a bărbatului și a femeii? Dorința de a frecventa viața mea? Probabil că dormiți, sunteți bolnav sau râdeți, sunteți fericit sau vă gândiți la alte lucruri. Aproape sigur, și nu trebuie să suferiți pentru asta, ci să înțelegeți că este firesc să se întâmple. Ei bine, lasă să se întâmple, dar fie ca eu, așa cum ești tu pentru mine, să fiu fundalul care îți înconjoară toate acțiunile și dorințele, culoarea unică care îți colorează sufletul. Este atât de ușor de uitat, și mai ales în Mexic! Îmi spui că ar trebui să te ajut să-ți amintești, dar eu nu vreau asta: uită-mă, dacă poți, dacă sunt de neuitat. Nu e vorba de mândrie, nici de vanitate, nici de resentimente. Ești de neuitat, nu trebuie să mă uit în mine ca să te țin minte. Când nu mă gândesc la tine în mod concret, ești prezent în mod invizibil. Savurez lucrurile, le gust și apoi le savurez cu tine. Bineînțeles că mi-e frică, frică de a trăi cu ceva care nu există, cu o Helena care, când mă întorc, nu mai este ceea ce credeam că este, o Helena amară care nu mă recunoaște; o Helena care are noi interese, care își schimbă mereu sufletul.

Mi-e teamă, de asemenea, că Helena mă va aștepta și va găsi un alt Octavio, un Octavio care o va dezamăgi. Asta ar fi groaznic. Dar cum să oprești timpul, astfel încât pielea noastră, limba noastră, sufletele noastre să nu se schimbe? Tu, acolo, nu hrăni fantomele, gândește-te mereu, fără să te străduiești să te gândești, desigur, că Octavio este ceva real, concret, uman, plin de lucruri neplăcute, de dorințe și de multe ori de capricii toride. Nu mă idealiza, încerc și eu să nu te idealizez, nici să te dezumanizez, nici să te demonizez, ci să am imaginea ta adevărată, cea a Elenei mele, pe care într-o zi voi putea să o modelez, să o transform în ceva al meu, în ceva care, nefiind al meu, este suficient de generos și de înțelept pentru a fi al meu.

Elena mea, îți vorbesc cu amărăciune, cu o voce supărătoare? Vreau să fiu atât de disprețuitor de tânăr, atât de complet bărbătesc și onest! Este oribil să trebuiască să fiu rea, să trebuiască să folosesc înșelăciunea! (Spun asta pentru că m-a izbit gândul că, pentru a trăi și a reuși în lume, era necesar să fiu un om docil cu dorințele mele, un om viclean). Te vreau aici, zi și noapte, ca însoțitoare a mea, ca pe femeia care mă înalță. Știu că este posibil, dar mai știu și că este prin dorința mea și a ta, nu doar prin a mea. Te sărut, te mângâi, te mângâi, tremur lângă tine, îți simt tremurul, timiditatea. Vreau să exiști doar în ceea ce-mi corespunde, în ceea ce mă mângâie, în ceea ce mă acoperă de încântare. Încântare, Helena, încântare în buzele tale, în tine, în tot corpul tău și în vocea ta. Și, de asemenea, de inteligența ta, care în contact cu a mea va avea o direcție nouă, mai realistă. Mai dură, mai încăpățânată, mai răbdătoare și mai impregnată de umanitate. Dur, inflexibil, așa trebuie să fie sufletul nostru. Dur și uman, ca și carnea, care este dură și caldă, candidă, ca și pieptul tău, ca și respirația ta, ca tot ce e bun la tine. Și am știut, am știut, Helen. Cuvinte, cuvinte, care nu au alt răspuns decât cel pe care îl putem da în viață, mai mult răspuns decât cel al buzelor noastre unite pentru totdeauna.

A ta, dragostea mea, încântarea mea.

Octavio