Egalitarismul are în fundal tot obsesia competiției. Unii nu pot depăși acest ”sistem de operare” – i-as zice – nu se pot simți valoroși decât prin comparație. Criticismul lor compulsiv, aplicat deopotrivă lumii și propriei persoane, dezvăluie măsura incapacității de a se desprinde din câmpul judecăților de valoare și a nesiguranței de sine. Ei caută permanent validarea pentru a se accepta pe sine, nu se suportă ”nedoriți”, ”neintegrați”, au tendința de a generaliza și de a proiecta un presupus personaj generic sau colectiv înzestrat cu certe particularități de comportament, de gust și pe care îl recunosc ca autoritate. Profilul clevetitorului și al bârfitoarei de serviciu țin cont de acest avatar al puterii din mintea lor la care raportează ceea ce le pare că le lipsește celorlalți. Prea puțin contează pentru ei că acest avatar-reprezentant-al-puterii e un satrap, un neghiob sau un sfânt, ceea ce respectă la el e doar PUTEREA.
Cei mai înveterați justițiari pe care îi știu & lingușitori neobosiți insistă, pe de altă parte, în perfectă contradicție cu ce fac că ”nu trebuie să judecăm pe nimeni”. În realitate, prin asta vor să îi retragă coronița celui care o merită. Nu suportă ideea că alții îi surclasează în ceva. Oscilează între forme bombastice și neacoperite de laudă de sine (narcisism), egalitarisme la fel de lipsite de sens și legitimitate, elogii și denigrări aleatoare… Scopul lor inconștient e să distrugă tocmai ceea ce nu pot fi și avea. Ei îi atacă doar pe cei în pielea cărora ar vrea să fie. O funciară ne-acceptare de sine îi împinge când spre perfecționism când spre nemărturisită competiție când spre încercarea maniacală de a ”se schimba”, caută mereu sprijin într-o formă de manifestare pe care o concep a sta sub auspiciile puterii sau care e acreditată cultural și social.
Ei nu pot avea plăcere reală și cred că o vor obține în anumite condiții, prin intermediul unor acumulări și unui tip de putere. Au un eu de tranzit la purtător și au tendințe puternic partizane, sunt maniheiști în gândire, recte în simțiri: de aici și înclinația spre criticism. Prima lor reacție afectivă e critică, e una de nemulțumire. În fața uneia și aceleași situații tragice – povestea unui copil maltratat – cei sănătoși la suflet simt în primul rând compasiune pentru copil și imboldul de a-l ajuta, cei atinși de maladia justițiară simt imboldul de a acuza nelegiuirea. Se așează mereu pe poziții belicoase…. au înclinația de a vedea partea negativă a orice, căci asta îi ajută pe ei să se pună în valoare.
Toate aceste scheme de reacție sunt legate de dorința lor de a se simți buni prin comparație, le tihnește că alții sunt răi.
Sunt ușor de recunoscut: în fața situației dezastruoase se indignează în loc să plângă, sunt certăreți, etichetează, minimalizează întotdeauna evidentele calități ale celor mai iubiți și mai apreciați (le caută nod în papură), sunt complet incapabili de admirație sinceră, își controlează greu crizele de furie și isterie, ori de câte ori un apropiat are un succes, au imboldul de a-i submina sau chiar sabota entuziasmul; pe cel încrezător și plin de speranță vor să îl lecuiască de ”amăgire”, pe cel mulțumit cu viața lui să-l facă să se simtă ridicol, umil și deplasat, pe cel nefericit umblă să îl încurajeze cu remedii false care sunt, în fond, sugestii de auto-flagelare, cu alte cuvinte caută să-i aducă și pe ceilalți la un numitor comun, să îi facă să trăiască exact în același climat interior. Aceast dorință semi-conștientă e universală cred. Și cel cu stimă de sine justă (care în fond e simplă stare de libertate față de evaluări externe) vrea să îi ”insemineze” pe ceilalți cu bunăstarea lui interioară, să le-o împărtășească.
În momentul în care o societate întreagă e bântuită de tema competiției, aceste caractere se formează în spectrul ei de influență maximă. Oricine e dispus să analizeze textele publicitare realizează că abundă de ”ești cel mai”, ”fii cel mai” sau măcar ”fii mai”. Cei lipsiți de sistem imunitar mental bun sunt afectați. ”Foarte” presupune să ieși în afara sistemului comparativ, de aceea este un superlativ absolut. Dar reclamele nu spun niciodată: ”fii foarte…”, spun ”fii cel mai”… Mințile slabe capătă reflexul de a gândi în astfel de termeni în orice privință.
Nu e loc sub soare de o un alt ”geniu” sau de o altă ”prințesină”. Și tocmai acești cronic subapreciați (firește că sunt dacă se așteaptă să-și ducă zilele în caruri alegorice) sunt cei care, atunci când societatea atinge punctul de firebere într-o privință sau alta, în loc să se remarce prin acte singurale, se aliniază în turmă, devin partizani și masă de manevră. În fond, conștiințele lor sunt produse de galantar mediatic, n-au legătură cu principiile și valorile fundamentale ale speciei.
Ei sunt primii dispuși să dea cu piatra, dacă nu au coroniță. Măcar să se răcorească.
Citiți și Distopie și reconstrucție
