e prea devreme când se face târziu
să fixezi câte-o efemeridă-n rotițele
minuscule
ale unui insectar mai ne’ncăpător
decât inima oricărui ceasornic, iată
ce-nsemna nemurirea
în opinia
stiloului meu înhămat la văzduh.
îl pândesc de sub piele
șușoteli cu limbi fripte de furia întârziată a laptelui.
nu-i plac apartenențele
vede clar și vorbește neîntrebat
unor așchii sărite din simetrii
ca prin încetinite urechi de lumină.
se prăbușesc în juru-i extenuări ca într-un
exercițiu de sinceritate. e prea devreme
când se face târziu. nu-mi pasă ce crede
stiloul meu.
foto credit pinterest.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
