Toată lumea a auzit de el, dar numai cei puternici îl joacă.
Pe fond muzical
Ai nevoie de mult curaj să te așezi la aceeași masă cu adversarul, să-l privești în ochi și să te concentrezi numai asupra lui.
(la masa aceasta nu contează cu cine joci, prieten sau dușman, pentru că rolurile sunt interșanjabile. Contează doar să nu te dai de gol. Completă detașare de tine, până la marginea uitării de sine.)
Pe fiecare spasm al mușchilor, să discerni între voluntar și involuntar, să ajungi până la înțelegerea contra cronometru a vreunei mișcări sau acea dinamică mută a privirii. Numai pe el. La răstimpuri, vei deveni și tu omul cel mai important din lume și singurul obiect de studiu. All-in.
Mâinile lui care țin cărțile, felul în care le ordonează cu gesturi mascate, încordarea, strânsul din dinți care poate fi de bine sau de rău.
(mai bine ar fi să poți cuprinde totul dintr-o privire, ca atunci când te-ai îndrăgosti iar lumea s-ar esențializa într-o singură făptură.)
Fiecare amănunt e cel mai important, mai ales respirația, da, ea poate da un anumit colorit al feței, antrenând sângele până în creștetul capului.
(dacă privești mai atent, vei vedea cum puful de pe marginea urechii tresare la anumite gesturi, înfiorat de valurile de emoție pe care trebuie să le îngropi undeva anume, ca să nu iasă prea evident la suprafață. În lumea asta duală, răceala ține loc de suflu. ”Cuget, deci exist”, atât. Rien ne va plus.)
Orice sentiment e exclus, ba chiar te poate duce la pierzanie. Atenția exacerbată, calculul și caruselul de strategii pe care celălalt îl poate aduce în joc. Permanenta dilemă și pendularea între extreme, ca un fel de ruletă rusească. Să nu te miri dacă vei căpăta senzația de plutire în gol la o simplă întindere a mâinii celuilalt. E ca un fel de mână a lui Dumnezeu, care te îmbie la cupa cu otravă. Marșezi? A fi sau a nu fi…
Îți pui toată încrederea în partenerul de partea cealaltă a mesei, convins că i-ai pătruns în piele și în oase, și că nimeni nu te va mai putea tulbura din simbioza aceasta. Dai totul, fără să iei în seamă cacealmaua. Calculele mute care se așază în mintea celuilalt, sub forma profitului imediat. Arunci în partida asta toată viața ta. Și a celorlalți asupra cărora mai ai control, ca garanție a existenței tale. Tranșezi totul dintr-o mișcare de mână. Din cap îți rămân doar ochii, savurând succesul de moment, pe care îl trăiești plenar, până la beatitudine. Ești câștigător, dar oare ești tu acela?
Decorporalizarea e singura miză, pentru că aici nu există trădare, oricât ar părea de paradoxal. Cu puțin exercițiu, trebuie să devii un supraom. Când ai intrat aici, abandonezi orice speranță, căci singurul tău demiurg e miza. Nu se câștigă pe bucăți, iei totul sau nimic. Ai grijă: ceea ce pierzi tu devine posesiunea absolută a celuilalt. Tot ceea ce îți rămâne e încordarea și iluzia triumfului hic et nunc. Un fel de a fi al timpului care nu înseamnă moarte, ci superioritate în fața celuilalt.
Aer deplin, gros ca un zid și încordare. Masa tăcerii, masa iluziei, puntea răbdării peste marea vânătă a destinului, umflată de așteptare. Căderea în lume a urmat cuvântului rostit, care a dat individualitate fiecărui lucru, fiecărei ființe și morții. Aici, puține cuvinte, cu vioiciunea unui bumerang, agilitatea lui și ținta infailibilă. Trei silabe te omoară și te îngroapă, dar îți salvează demnitatea. Eroul întors acasă pe scut. Respectul de sine, respectul cetății.
Eșecul te-a năucit și te-a aruncat cât colo, prin forța centrifugă a destinului care nu cunoaște relativități. Another one bites the dust. Nu mai ești decât un număr, pe o listă în așteptare. Încerci să te trezești, dar realitatea e o povară mult prea mare deocamdată. Ieșirea la suprafață, pe unde o fi? Cu sufletul zdrențe, încerci calea rațiunii, dar șubrede sunt podurile pe care le ai de trecut.
Credința că nimic nu se pierde în absolut, atâta timp cât există memoria. Pe zăpada ei, doar urmele pe care ai vrea să te întorci acasă, pipăindu-le ca un orb, dar și pașii aceștia sunt înșelători, pentru că eșuează în necunoscut. În față potopul, în spate curajul de a fi încercat să joci totul pe o carte.
Dacă îl joci cu ochii închiși, ai toate șansele să îl înveți pe de rost pe celălalt, fără ca să-l atingi măcar în treacăt. Vei trece în el pe neștiute și vei putea prelua comanda în cel mai inteligent mod posibil. Jocul cărnii, jocul minții fără suflet.
Lumea lui se desparte în două culori, apus și răsărit, între ele bătaia ascunsă a inimii și pulsul înnăbușit cu puterea minții. Rațiune versus anatomie. Fără păreri de rău și fără răzbunare. Aici înveți să pierzi și să învingi cu toată ființa, fiind vorba despre singurul joc al tău contra ta.
În loc de final:
Toată lumea a auzit de el, dar numai cei puternici îl joacă.
Citiți și Adevărul despre iubire
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
