Există un adevăr despre iubire? Și dacă da, de ce nu-l știm cu toții? De ce e plină lumea de nefericiți?

Adevărul despre iubire ține de fiecare persoană care experimentează această stare, acest modus vivendi în care ne situăm în funcție de tradiție, orizont cultural (într-un fel iubește Occidentul, în alt fel Orientul, se știe, de altfel, numai dacă cercetăm mai îndeaproape viziunea lui Eliade din „Maitreyi”), educație, disponibilitate sufletească, dorință, putință, în funcție de limitele pe care le impunem față de o relație și față de părtașul la aceeași legătură. Eros și agape, iubirea spirituală, de aproapele, iubirea pasională, care învinge rațiunea și se dedă trupului nostru de carne, și câte și mai câte forme, încât, cu cât citești mai mult, cu atât te afunzi mai tare într-un păienjeniș de idei și teoreme.

„Dar iubirea de care e vorba în Scriptură – fără să excludă vreuna din versiunile ei cotidiene – e altceva, e o altă iubire, mai complicată şi mai rară. Ea nu e atât de „democratic” răspândită, nu are întotdeauna „spontaneitatea” iubirii obişnuite (căci nu e „naturală”, ci supra-firească), şi se distinge mai curând printr-o formidabilă exigenţă, se construieşte (da, se construieşte, oricât s-ar simţi de jigniţi apologeţii „firescului”, ai „simplităţii”, ai inflamaţiei iraţionale), se construieşte trudnic, la limita imposibilului.”, spunea Andrei Pleşu în „Despre îngeri”.

Ne dorim mereu idealul, fără să avem cu adevărat măsura lui și discernământul de a vedea unde începe și cum este el construit, dacă ne putem integra în tiparul lui sau dacă vom fi schingiuiți, ca în povestea patului lui Procust. Între realitate și proiecția noastră, există uneori distanțe insurmontabile, iar timpul este singura măsură a eșecului sau a succesului nostru. Există oameni cu care trăiești o viață de om și care se pot transforma de la o zi la alta, devenind nepotriviți pentru ceea ce simțim acum,  sau ceea ce am vrea să simțim, când trăim drama temporalității noastre și a finitudinii. Ne sucim după soare, până ajungem să ne contorsionăm mintea și trupul, nevăzând cât de hidoși ajungem, pentru că oglinda, oadată cu noi, începe și ea să mintă.

Ajungem să strângem atâtea măști în spatele cărora ne găsim aparenta liniște, încât nu ne mai recunoaștem, și, în plus, nici oamenii ceilalți nu ne mai recunosc și ne înlătură, pentru că fiecăruia îi ajunge propriul gunoi. (Ne) pierdem, jucând la cacealma, iar la trezire ne plângem că nu ne mai amintim ce am făcut.

Îmi amintesc de Murakami, care se întreba retoric: „Deci ce-am pierdut? O mulţime de lucruri. Dacă ar fi să le aştern pe hârtie, aş umple probabil un caiet studenţesc. Lucruri care la vremea respectivă nu mi s-au părut importante, care mi-au adus necazuri, dar şi reversul lor. Am pierdut oameni, obiecte, sentimente. Dacă ar fi să folosesc o metaforă, aş spune că existenţa mea a fost o gaură simbolică într-un buzunar, pe care nu ştiu cum aş putea-o drege cu acul şi aţa.”

Ce voiam, de fapt, să spun, este că Iubirea, aceea cu I mare, Iubirea la care visăm o viață întreagă, e mult mai simplă decât toate teoriile sofisticate ale înțelepților … Doar că  învățăm mai târziu, prea târziu sau niciodată, că iubirea se compune din gesturi care ar putea părea prozaice, dar care cântăresc în aur sufletesc. Mă gândesc la bucuria pe care ți-o poate da:
– să strigi un nume și el să prindă viață lângă tine, sau
-să mergi de mână pe stradă, să dai bani cerșetorilor și să cumperi flori de la bătrâna din colț, gârbovă, dar tăcută, care nu se ține după tine și nu te înjură după ce treci și n-o bagi în seamă;
-să-ți dai ultimul colț de pâine, chiar dacă n-ai mai mâncat de o săptămână;
-să-ți facă cineva un ceai sau o cafea, fără motiv;
-să spui „te iubesc” în văzul lumii, fără să-ți fie teamă că pari ciudat;
-să pierzi noțiunea timpului și să întinerești cu fiecare clipă;
-să zâmbești tuturor și să dai „bună ziua” necunoscuților, ca să-ți vadă toată lumea aripile, strălucirea și frumusețea, sau
-să nu-ți fie teamă că ai putea pierde, chiar atunci când nu ai nimic de câștigat;
-să ți se umple urechile, sufletul și mintea de liniște, sau
-să adormi imediat după ce pui capul pe pernă.
Lucruri absolut firești, care dau sănătate. Și putere.
Viață.

Citiți și Când zgomotul de tancuri încetează, rămâne brazda în suflet…