Momentul zero
„Pentru cei care află acum numele lui Ion Monoran, poetul Radu Vancu face un sumar al momentului zero, cel care a marcat pentru totdeauna viața și moștenirea poetului timișorean:
În 16 decembrie 1989, poetul Ion Monoran a spus celor 200 de persoane adunate în centrul Timişoarei că va opri tramvaiele, astfel încât să se adune mai multă lume la proteste.
Cei câțiva securişti în civil au intrat în fibrilații. L-au legitimat, unul dintre ei i-a spus:
„Lasă că o să vezi ce pățeşti tu, pletosule!”
Poetul Monoran a zis:
„Noi totuşi le oprim”. Şi a oprit unul, a urcat și a spus: „Doamnelor, domnilor, jos Ceauşescu! Poftiți la Revoluție!”
„Ca prin minune, n-a protestat nici un călător şi ni s-au alăturat cu toții”, a povestit Monoran mai târziu.”
Mono
„Tot mai mulți timișoreni coborau în stația de la „Maria” și se făceau că așteaptă alt tramvai, sau se plimbau pe trotuarul opus. Eram printre ei. Din când în când, indivizi în haine de piele și milițieni în uniformă repetau „Circulați, circulați!”. În 16 decembrie se adunaseră între 200 și 300 de oameni acolo.
Ion Monoran: „Sînt un mesteacăn tânăr/cobor în stradă/fără regrete”
Ion Monoran s-a urcat, împreună cu câțiva prieteni, printre care Dan Zăgănescu, în tramvaiul 8 care venea dinspre Gara de Nord și l-a oprit, blocând astfel toate tramvaiele din intersecție. Lumea a coborât, s-a făcut în scurt timp o mulțime de peste o mie. Atunci s-a auzit pentru prima dată strigătul: „Libertate!”.
De acolo, coloana s-a îndreptat către Comitetul Județean PCR și spre Piața Operei, lărgindu-se tot mai mult.
[…]
Mono era o apariţie neobișnuită în peisajul paralitic al literaturii angajate, un poet cu plete, nedomesticit de tezele ceaușiste, tolerat, dar rar publicat, scriitor-problemă pentru cenzorii revistelor Forum studențesc, Amfiteatru sau Orizont, al cărui redactor-șef, el însuși poet, își exprimase odată îngrijorarea printr-o întrebare retorică: „Ce-i, domne’, vrei să intri cu bocancii în poezie?”. Într-adevăr, poezia sa anarhistă era o intrare cu bocancii în literatura saturată de propagandă comunistă.
[…]
În apartamentul familiei Monoran s-au scris fragmente din Proclamația de la Timișoara, acolo s-a fondat primul ziar independent postrevoluționar, Ziarul Timișoara. Amintirea lui Mono o păstrează familia, prietenii, orașul.
Aproape de intersecția de la „Maria” se înalță un bust de bronz, operă a sculptorului Aurel Gheorghe Ardelean, amplasată de Societatea Timișoara.
Toate volumele tipărite ale lui Ion Monoran sunt postume. Prins în vârtejul postrevoluționar, n-a apucat să se ocupe de opera sa, fiindcă prioritățile sale au fost mereu altruiste.
Au apărut la un an după dispariția sa Locus periucundus, Editura Marineasa, 1994, apoi Ca un vagabond într-o flanelă roşie, Editura Marineasa, 1996, Eu însumi, Editura Cartea Românească, 2009, Dragă Poezie, Editura Brumar 2014.” (sursa)
Ce seară!
Ce seară, Doamne, eu ca o statuie
am trupul orb și-n palme-s ros de cari
și parcă simt cum luna prinsă-n cuie
pricinuiește-n glasul meu avarii.
Și parcă-l simt pe Cain în călcîi
și-n gură-mi crește Abel și-n privire
ce rogvaiv îmi pare rîsul lui
și dinții albe porți de cimitire.
Ce seară, Doamne, eu ca o statuie
cu noaptea într-un nume mă zidesc
cum uneori se spune că pe valuri
corabia și peștii povestesc.
(din volumul Eu însumi)
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
