„Năpasta”  rămâne o piesă unică, nu pentru că tonul ei n-ar fi fost familiar lui Caragiale, ci pentru că paramatrii săi sunt atât de diferiți de cei în care se înscriu celelalte piese, comediile. Bunăoară, Marcel Țop  dă iveală acest ‘zăcământ’, un text montat prima dată la 3 februarie 1890, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, racordându-l la sensibilitatea timpului prezent. Directorul de scenă optează pentru un mix în care rădăcinile tradiţiilor se recunosc din hăţișul tendinţelor contemporane. Poate de aceea, plasează acțiunea undeva între două spatii magice, mitologice, între Țara Oașului și Țara Maramureșului. Între luminile și negurile acestor spații, cu un specific care le face unice în lume, se profilează personajele dramei lui Caragiale rostind în cel mai viu grai oșenesc. Spaţiul, semnat de  Marcel Țop (autor și al light-designului), degajat și în același timp sugestiv, e transfigurat de lumini ce aduc pâlpâiala focului, cât și de pereții negri din fundal, completați de ‘jurați’/măștile populare.

Afișul spectacolului

În actuala versiunea scenică, textul capătă forţă și evoluează convingător, de la replici până la universul sonor ce amintește de timpurile arhaice,  strigăturile păgâne, cu valențe mistice, ale țipuriturilor și gemetele vendetelor. În acest illo tempore, costumele și decorurile (masa imensă din lemn noduros, seceră, bardă, topor, cuțite, pită și horincă) sporesc gradul de autenticitate.

Năpasta (decor) © Pagina de Fb a regizorului Marcel Țop

În fapt, „Năpasta” nu este o dramă, ci o tragedie în toată puterea cuvântului, construită în stilul și după rigorile tragediei antice. Poate de aceea, regizorul a optat, în această nouă versiune scenică, pentru un spațiu mitic, în care se poate derula actualitatea ideilor, căci binoamele dragoste – patimă, Eros-Thanatos, justiție- ispășire pot rezista în orice timp.

Un hybris inițial este motivul nefastei acțiuni: orbit de pasiune, Dragomir a ucis. Din acest moment, Anca va urmări cu obstinație – ca altădată Electra –  să răzbune crima. Situația tragică este amplificată de realizatorul acestei montări până la limitele incredibilului. Ca și în textul de bază, Anca se recăsătorește cu Dragomir nu pentru că nu ar bănui în el ucigașul soțului, ci – tocmai – fiind convinsă de vinovăția lui. Așadar, îl pândește timp de nouă ani (‘năpastă pentru năpastă’). Fascinantă și teribilă este această voință, aproape supraumană, de a restabili un echilibru primar. Se pare, că în literatura română, Anca o prefigurează pe Vitoria Lipan.

Anca (Andreea D. Moustache) © gabrielaionascuu / photobitesstudio

În acest mecanism necruțător al destinului, urmărit de autor (I.L.Caragiale) cu o strictețe impecabilă, este produs un personaj-metaforă: Ion. Acesta are o dublă funcție dramaturgică: un executor al justiției supreme (în același timp, fiind și victima ei inocentă) și de purtător al al unei încărcături lirice de o emoție ieșită din comun. «Ion nebunul» este un vizionar și un iluminat; el pare înzestrat cu puteri (inconștient) miraculoase de percepere a relațiilor înconjurătoare. Fuga lui Ion din ocnă este, pentru sătenii obișnuiți, de o atroce dificultate; el a trăit-o ca o călătorie de vis, într-un ținut interminabil. Torturile din perioada instrucției judiciare au căpătat pentru el reprezentări halucinante, în care propriul trup devenea doar un teren de înfruntări între malefic și blânda divinitate. Sensurile morale depășesc – în rostirea lui – realitatea imediată, sunt esențe doar de el percepute în spatele unor aparențe contradictorii.

Nefiind, totuși, personajul principal propriu-zis al tragediei, Ion devine cheia de boltă. Așadar, orice interpretare de spectacol a textului va porni de la rezolvarea acestui personaj. Naturalismul, evidențierea patologicului, vor transforma inevitabil „Năpasta” în analiza dramatică a unui ‘caz’.

Actuala montare a întâlnit în Emil Măndănac interpretul ideal al rolului. Fiecare gest, fiecare intonație – toate includ în ele un întreg univers de gânduri, de copleșitoare emoții. De la prima deslușire, din penumbra scenei, nu declamă replici, ci psalmodiază dureri, lacrimi. Pare că descrie – în litanii de pe alt tărâm – viziuni și fantasme hipnotice. Actorul pare să nu aibă un contur, o siluetă, ci devine o flacără tremurătoare, mistuită de neputința vizibilă și de interioare izbânzi peste hăuri de neînțeles. Se apropie, prin forța interpretării, de incredibila partitură realizată de maestrul Ion Zamfirescu în adaptarea „Năpastei” pentru marele ecran, semnată de Alexa Visarion.

Ion (Emil Măndac) © Pagina de Fb a regizorului Marcel Țop

Emil Măndănac are o parteneră pe măsura acestei creații: Andreea Moustache, în Anca. În jocul ei, putem recunoaște și noblețea statuară a eroinei tragice, cât și verticalitatea voinței justițiare. Cu o remarcabilă economie de mijloace, această actriță a conturat ferm un profil de o mare dificultate. Între ea și partenerul de scenă, Ion, se simte un soi de fluid magic. De asemenea, face să triumfe o ființă volitivă, inflexibilă în determinarea ei. În interpretarea ei și în relațiile pe care le stabilește cu partenerul Emanuel Cifor (Dragomir) se simte și atracția specială cu dublu sens, călău-victimă, ceea ce conferă și mai mare complexitate caracterului Ancăi.

Dragomir (Emanuel Cifor) & Anca (Andreea D. Moustache ) © Pagina de Fb a companiei The Creative Moustache

Ca în marile drame cotidiene, un imprevizibil accident a făcut indisponibilă apariția actorului Radu Ureche în seara premierei. Cu discreție, regizorul l-a înlocuit, așadar, am putut admira un interpret corect, în limitele unui rol dintre cele mai sărace și mai impersonale, în postura lui Gheorghe. Cu o combustie temperată, Marcel Țop aduce în prim-plan pasiunea fără speranță a lui Gheorghe. Pe de altă parte, Emanuel Cifor, cu un aer de Gerard Butler la junețe, autohton, aduce tușe mai veriste în conturarea lui Dragomir; joacă cu pondere, dar și cu credință.

Atitudinea actoricească a celor patru interpreți rimează cu misterul decorului și, mai ales, cu poezia costumelor autentice, pline de culoare. Întreg spectacolul are o fluenţă, o normalitate asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente. Precum epitafurile unice din Cimitirul Vesel de la Săpânța, așa și finalul acestui spectacol invită la reflecție, oferind o perspectivă nouă asupra operei marelui clasic I.L. Caragiale:

„Anca avea falnic bărbat,

Omu’ rău i l-o tăiat,

Singurică o rămas,

Cu avere și năcaz.

Cu Dragu’ s-o măritat,

Ion apoi s-o arătat,

Și de-aci, așa Năpastă,

Numa’ sara, pe la Teatru să mai vază!”

N.B: După spectacol, în foaier, câțiva tineri se întrebau dacă „Năpasta” chiar i-a aparținut lui Nenea Iancu.

Năpasta de I.L. Caragiale

Regie: Marcel Țop

Distribuția:

Andreea Moustache  – Anca
Emanuel Cifor – Dragomir
Emil Măndănac – Ion
Radu Ureche – Gheorghe

Pauză: Nu

Data premierei: 29 aprilie2024

Spectacol produs de The Creative Moustache și găzduit de Teatrul Național din București