V-ați întrebat vreodată care e granița dintre realitate și imaginație? Unde se termină rațiunea și începe visul? Ce anume ne face să ne construim inconștient o lume interioară ca pe un loc în care să ne simțim în siguranță? Un loc în care nu ne mai poate atinge nimeni și nimic. Undeva, unde să fim departe de toată nebunia din jurul nostru care ne trage în abisul celor mai întunecate temeri ale noastre.
Un spațiu magic. În care e liniște. De ce simțim asta? De ce avem nevoie să fugim uneori de tot ce e în jurul nostru într-un univers în care să fim doar noi. Cu noi înșine. De ce? De ce? De ce?…
Soarele răsărise binișor de vreo jumătate de ceas iar domnișoara Adela încă mai zăbovea în pat. Ei, Doamne, da’ ce-o fi cu mine astăzi, și-a spus. E târziu. Și de unde îmi vin toate ideile astea? Serios. Am zis de atâtea ori că nu mai stau seara până târziu.. Bine, aseară a fost special. A meritat. Victor al ei a ținut-o de vorbă aproape jumătate de noapte. El, cu filosofia lui. Cu teoriile și interpretările lui. Incredibil cum așează omul ăsta fiecare idee la locul ei precum cărțile pe un raft. Cum își pune întrebări cu un aer de parcă ar fi mai importante decât răspunsurile. Iar vinul a fost senzațional. Și ce-a urmat… A fost…
Adelo, e târziu! De câte ori să-ți spun? Hai, trezirea! Acuș se întoarce Victor de la Universitate. Am zis că vreau să-i fac o surpriză astăzi și termin tabloul.
De câteva săptămâni tot amâna să i-l arate. Era un autoportret. Avea emoții mari. I se părea că se reprezintă nu cum e ea de fapt ci așa cum și-ar dori să fie. Ei, na! De parcă nu asta facem cu toții. Ce prostie! Dar voia neapărat să i-l arate lui Victor. Era cel mai important critic al ei. Știa să-și spună părerea într-un fel absolut unic, în care adevărul nu durea ci era ca o mângâiere pe obraz. Ca atunci când te trezești dimineața, dai draperiile deoparte iar soarele de dimineață inundă toată camera.
Ăsta era Victor al ei.
Dar e târziu. Chiar e târziu. Ar trebui să strâng mai întâi pe aici. Doamne, ce dezordine e! Da’ știi ceva? Mai dă-le naibii. Azi vreau să pictez! Și vreau să ascult muzică. Azi vreau să fiu fericită! Chiar vreau! S-a îmbrăcat în grabă. S-a oprit pentru o clipă în fața oglinzii și și-a aranjat părul. Ușor neglijent și nepieptănat dar ce mai contează! A zăbovit puțin privindu-se în oglindă. O privire de femeie conștientă de tinerețea, farmecul și feminitatea ei. O senzualitate răzvrătită și liberă în cel mai pur sens al cuvântului.
A tresărit dintr-odată. I s-a părut că vede o siluetă albă care a trecut prin spatele ei.
Doar mi s-a părut, și-a spus. Nu, chiar ar trebui să nu mai stăm așa de târziu. E obositor. Uite, putem discuta seara la ore mai rezonabile. Serios. Chiar putem. Gata. Exact așa o să facem. Gata cu vorbăria. Vreau o gură de cafea. Cafea! Și un pic de Chopin. Doar un pic. Și hai în fața șevaletului! Victore, ai încurcat-o cu mine astăzi! Am să ți-o prezint pe Adela ta cum nu mai ai văzut-o niciodată! Ai să vezi! Doar să vii. Atât. Unde dumnezeu mi-am pus vopselele alea… Of! E dezastru în casa asta! Nu știu, poate că ar trebui să ne schimbăm stilul de viață. Ei, pe naiba, n-o să schimbăm nimic. O să stăm așa, o eternitate. O să ne iubim. O să ne certăm pe filosofia aia a lui enervantă. O să bem vin. Am să pictez. O să ne iubim. Bine, nu mai știu care e ordinea. Nici nu vreau să știu de nici o ordine. Vreau doar să dureze la nesfârșit.
Nocturna lui Chopin se împletea cu razele soarelui de dimineață ca într-un vals fantastic. Ca într-un sărut al luminii, în care timpul și spațiul dispăreau și se dizolvau într-un curcubeu de emoții oprit, pentru o clipă, pe pânza Adelei. Pensula dansa pe un chip care exprima o întreagă istorie a dragostei, a unei lumi în care pomii înverzeau iarna, puteai atinge stelele cu mâna și puteai păși peste linia orizontului. Da, acel orizont, de unde vine și unde se întoarce soarele în călătoria lui nesfârșită.
Ce ciudat! I s-a părut… Cu siguranță i s-a părut. N-avea cum altfel. Parcă bate prea tare soarele astăzi… Era… Nici nu era sigură.
Parcă ar fi fost o siluetă albă…
Vai de mine, Adelo, ce ai astăzi? Mai ai puțin. Hai. Deși, parcă aș mai vrea o gură de cafea. Jur! Jur că nu mai pierd așa nopțile! Dumnezeule, și e târziu! Cât e de târziu! Trebuie să vină Victor! Iar eu mai am de retușat ochii. Da. Ochii. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Trebuie să fiu atentă. Foarte atentă. Pentru că în sufletul meu e Victor.
Ochii! Trebuie să-i termin! Să le dau viață. Mai am un pic. Pleacă, siluetă albă! Am treabă. Mai am doar un pic. Ochii sunt oglinda sufletului. Iar în sufletul meu e Victor! Victor al meu trebuie să vină. E târziu. Trebuie să mă grăbesc! Unde mi-am pus vopselele alea? Doamne, ce-aș vrea o gură de cafea… Ochii! Oglinda sufletului! Victor! E târziu! Victor!
E atât de târziu!
E atât de târziu…
Victor!
Ușa salonului s-a deschis încet iar medicul și asistenta au ieșit pe hol. Domnule doctor, ea este pacienta de care v-am vorbit. Da, va trebui să aveți răbdare cu ea. Nu răspunde întotdeauna la tratament. De când e la noi? O, nici nu mai știu. Cred că de mai bine de treizeci de ani. Păi, dacă are acum șaizeci și cinci… cred că… în fine, da, cam așa, de vreo treizeci de ani. O poveste nefericită. Logodnicul i-a murit într-un accident de mașină. Nu știu, chiar nu știu să vă mai spun. Domnul doctor de dinaintea dumneavoastră o cunoștea mai bine. Da, de la ea din salon se aude Chopin noaptea.. Ei, o să vă obișnuiți. Cum să-i spuneți? Cum îi spunem toți pe aici.
Domnișoara Adela.
