Ușa de la intrare în sala de clasă se deschidea însoțită de un scârțâit prelung. Întâi  apărea o parte din figura ei, care ținea sub braț un vraf de caiete legate cu  elastic, apoi  scârțăitul se făcea tot mai  violent și apărea cealaltă parte de imagine: o mână care ținea o valijoară maro-oranj din piele și, precum un acord final, prin ușa larg deschisă intra Ea, Lidia Mihailovna!

Prima mea învățătoare, pe care astăzi am fi numit-o Doamna Profesoară sau Doamna Pelin. Sau Lidia Mihail Pelin.

Ea venea din alte vremi, se născuse în România Regală, era fiica lui Mihail Ciobanu, unul din gospodarii satului. Doar că schimbarea

regimului, ocupația sovietică i-a mutilat definitiv destinul. Familia Ciobanu a fost deportată și cei patru copii ai unchiului Mihail Ciobanu au avut de suferit fiind trecuți în listele „culacilor”, copii ai familiilor „ridicate”, adică deportate.

Totuși, trei din cei patru copii au reușit să facă studii superioare: Lidia și Elena au absolvit Institutul Pedagogic din Bălți, iar fratele Ion a devenit matematician și a predat la Universitatea de Stat din Moldova.

*

– Copii!

Aud parcă aievea vocea-i, atât de distinctă era! Am avut de-a lungul anilor mulți profesori, unii dintre ei au făcut dovada unor calități de performanță, dar Lidia Mihailovna a rămas Omul Exemplar din toate punctele de vedere.

Vocea ei blândă, dar, totodată, fermă ne fermeca și ne ținea privirea și mintea implicate în situațiile la care aveam datoria să le facem față.

În clasă eram 32 de  copii, registru începea cu Nina Apostol și se încheia cu Pavel Velișcă. („Haide, Păvălaș, hai, băiatule, numără că ai de unde, ai cap pe umeri!”)

Ea nu se uita în registru, știa lista pe de rost. Din cele două clase, a noastră era cea mai bună! Școala din Văratic avea statut de școală-internat, aici veneau să învețe copii din satele din împrejurimi: Horodiște, Costești, Duruitoarea, Druță, Șerbaca și Dumeni. Toți părinții își doreau ca odraslele lor să fie înscriși în clasa Lidiei Mihailovna! Nu știu ce metodă avea ea, nu știu cum preda, dar totul, toate subiectele erau expuse simplu, cu exemple din realitatea imediată… Însușeam din prima, vocea ei de o sonoritate și o blândețe cum poate nu am mai avut fericirea să ascult altă dată în viața mea, ne ținea fermecați.

– Copii, ați înțeles? Să vedem! Antonina, treci la tablă!

Ieșeam în fața clasei, luam creta cu mâna stângă, ea îmi permitea, deși mama o rugase să mă  bată cu vărguța… Mama voia să fiu în rând cu lumea și să scriu cu dreapta… La matematică eram cea mai bună, mă fascina, rezolvam împreună cu Lidia Mihailovna tema  nouă. Când am  intrat în clasa a cincea, am pierdut orice interes pentru matematică, profa nu mai era creativă, nu mai avea imaginație! Mereu căutam coșul cu mere și nuci pe care Lidia Mihailovna ni-l punea pe masă și cu ajutorul fructelor făceam adunarea și scăderea. Iar când ne scotea în fața clasei, lângă tablă, abacul mare de un metru, cu tije metalice, cu biluțe negre și gălbui și degețelele mele de copil le dădeau când spre stânga, când spre dreapta, îmi doream ca aceste clipe să dureze cât veșnicia!

Ținea ascunsă în sertarul mesei o vărguță, ne lovea peste mână, uneori ne trăgea de urechi, de cosițe. La adunările părinților mereu primea reproșuri din partea unor mame că le bate copiii… Roșea. Își cerea iertare. Țin minte, tata povestea cum a jignit-o mama lui Michiduță Mazilu, că l-a bătut peste mâini: „Matali, dacă nu ai copii, nu știi ce-i dragostea de odorul drag. Să nu-mi mai bați băiatul!”. Ascultam cum tata îi povestea mamei, era supărat că o jignise, o lovise acolo unde se măcina drama ei…

Lidia Mihailovna nu a avut copii, dar ne-a avut pe noi, câteva generații, care am reușit în viață să-i ducem mai departe în timp idealul, modelul.

Ea era româncă! Din clasa întâi le-a cerut mamelor să ne brodeze ii! Toate fetele și băieții aveam haine populare; programul sărbătorilor includea melodii populare românești: „Trandafir de la Moldova”, „Busuioc moldovenesc”,  „O seară la Constanța”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Vezi rândunelele se duc…”. Nicio melodie în rusește; poeziile erau din  cartea de citire, dar mai strecura și câte un poem de George Coșbuc.

Ne impunea să mergem la biblioteca școlară și la cea sătească să luăm cărți cu împrumut, pentru lecturi suplimentare.

Dar cel mai mult îmi amintesc lecțiile de muncă, azi, cum ar veni, educația tehnologică. Am învățat să țesem, fiecare copil avea un mic  război de țesut, țeseam covorașe în dungi, brodam, croșetam, împleteam călimări și pâiniere din pănuși și din paie…

Toate fetele, eram 17 în clasă, am învățat să coasem o rochie, să brodăm doi îngeri pe fir sau după modelul „în urma acului”. Ne croiam gulerașe albe din mătase sau atlaz, iar pregătirea pentru prima zi de primăvară era o adevărată competiție: Lidia Mihailovna pleca „la oraș”  să procure ațe din mătase albe și roșii, uneori cumpăra cravate de pionier (erau din mătase de calitate bună) și meșteream din ele mărțișoare. Avea o imaginație cum rar se mai întâmplă; clasa noastră ocupa primul loc, mărțișoarele noastre ajungeau la concursul raional și acolo erau premiate.

– E munca voastră, dacă în viață o să faceți orice lucru cu tragere de inimă, dacă o să puneți inimă în tot ce o să faceți, o să aveți o viață frumoasă, o să vă aducă bucurie.

 

Am învățat lecția despre lucrul făcut cu tragere de inimă! Din cei 32 de  copii instruiți de ea în cei patru ani de școală primară, poate vreo 5 au rămas fără studii, dar și aceștia au devenit buni gospodari, au izbutit să se așeze în rând cu lumea bună. Pentru că rădăcina a fost sănătoasă, firul cela sădit de altcineva, dar stropit, curățat și îngrijit de Lidia Mihailovna a dat rod, a rodit!

Primăvara, când se topeau zăpezile – pe atunci, în anii copilăriei mele,  iernile erau de poveste, cu multă zăpadă, cu troiene până la ferestre – și porneau pâraiele pe ulițele satului, făceam corăbioare din hârtie…

– Scoateți două foi din mijlocul caietului de lectură suplimentară! Le îndoiți după cum o să desenez pe tablă…

Îi aud vocea… Desena fiecare detaliu, iar mâinile noastre îndoiau și fixau exact după desenul ei foaia albă… până aveam pe bancă o corăbioară.

– Acum scrieți-vă fiecare cu litere de tipar numele și o dorință! Nu vă uitați la vecini, dacă vreți să vi se împlinească, dorința trebuie să rămână un secret!

Ne așezam în rând câte doi, ținându-ne strâns de mână, întotdeauna o fată și un băiat, desigur pe atunci nici pomeneală de gender equality, ieșeam din ograda școlii și ne îndreptam spre cel mai mare pârău să dăm drumul pe apele lui învolburate și reci corăbioarelor care, ne convingea Lidia Mihailovna, o să ne realizeze dorința, visul acela tainic scris cu creionul simplu pe foaia din caietul de lecturi suplimentare la cartea de citire…

Ce ne mai veseleam, ne anima ideea că visele noastre vor deveni realitate, credeam cu toată ființa în acel mister, îl luam drept adevăr, pentru că așa ne-a spus învățătoarea noastră.

Lidia  Mihailovna era căsătorită cu Anton al lui Cozma Pelin. Tot satul îi spunea Anton Cuzmici, directorul căminului cultural. De la patronimicul lui i se trăgea și porecla primei mele învățătoare, „Cuzmoaia”, așa o numeau cei care mâncau papară cel mai des: Tărăboancă, Michiduță, Ursu și Vichiușa. Într-un timp o numeam și eu pe poreclă. A fost după un conflict pe care l-am avut într-o toamnă și pentru care am fost pedepsită rău. Îmi cumpărase mama un costum nou din lâniță roz cu dungi albe. Era un set din cinci piese: pantaloni, bluziță, căciuliță, fular și mănuși. Pe atunci,  asemenea lucruri erau o raritate, purtam haine simple, din flanea și cit, cusute la croitoresele din sat. Colegii mei de clasă se uitau la mine curioși, unii luau căciulița și o puneau pe cap, alții fularul, mănușile. Fetele se îmbrăcau pe rând, la pauza cea mare, cu bluza mea… La lecția de muzică nu știu de ce am început să-mi îmbrac căciulița pe față, bubonul cu franjuri, un fel de motocel mare, nimerea pe nas și colegii mei se prăpădeau de râs. Hohoteam, le dădeam și lor căciulița și o făceau și ei pe circarii. M-a pus la ungher. Clasa cânta în cor „vezi rândunele se duc…”, iar eu stăteam în ungher, supărată. Când a sunat clopoțelul, era ultima lecție, majoritatea copiilor au plecat acasă, rămăseseră doar cei care veniseră cu temele nepregătite. Și vecina mea, Galea, era printre ei. Să fi trecut vreo jumătate de oră sau poate mai mult și Galea a plecat și ea spre casă. Mi s-a făcut frică, eram vecine și mă gândeam că mama ar putea să o întrebe pe unde m-am „rătăcit”. O clipă și eram lângă masa învățătoarei, mi-am luat căciulița pe care Lidia Mihailovna mi-o sechestrase, m-am repezit spre bancă, am înhățat ghiozdanul și am dat s-o zbughesc din sala de clasă… Dar ea m-a ajuns din urmă și mi-a luat căciulița, am fost nevoită să mă întorc, fără căciuliță nu puteam merge acasă, riscam „o bătaie numărul unu”… Jocul ăsta a durat vreo cinci minute, poate chiar mai mult. Apoi, ca din senin, am prins la curaj și cum țineam ghiozdanul în mână, l-am ridicat deasupra capului și l-am aruncat spre Lidia Mihailovna. L-a prins cu mâinile, deja pe brațele ei…

– Și nu ți-i rușine? Pleacă acasă, despre disciplină vom mai vorbi.

Familia Pelin locuia în mahalaua noastră, ne despărțeau trei case. Când se întorcea de la școală, Lidia Mihailovna a intrat în curtea noastră și a vorbit ceva cu mama. Am auzit o singură frază:

– Ileană, să nu o întrebi nimic, las-o să recunoască ea că a greșit. Și, te rog, să nu o bați!

Desigur, acest incident nu a trecut fără urmări pe care și acum mi le aduc aminte cu drag… Uneori, Anton Cuzmici și Lidia Mihailovna veneau la șezătoare la părinții mei, la noi acasă. Erau seri frumoase, mama și Lidia cântau, apoi Anton Cuzmici… Tata doar bătea din palme, pentru că el nu prea avea voce și nu lua în serios cântatul… Jucau cărți, discutau, apoi mama ajutată de Lidia Mihailovna punea masa… Erau tineri și mi se păreau dintr-o poveste, iarăși mă rugam în gând la îngerașul meu să nu se termine niciodată acele seri… Mă ridicam din pat și în vârful degetelor mă îndreptam spre ferestruica de la ușa care despărțea cele două odăi, ridicam perdeluța albă, scrobită și trăgeam cu coada ochiului spre ceea ce se întâmpla la masa lor! De atunci, din copilărie, mi-au rămas chipurile lor întipărite în memorie: senine, zâmbitoare, iar vocile calde, blajine…

Când intra în casă, Anton Cuzmici mă netezea pe cap și-mi spunea:

–  Domnișoara Antonia, cum ai bătut tu învățătoarea?! Lidusea, povestește, cum ai primit-o de la copilița asta simpatică!

„Cuzmici e om cult, vorbește frumos!”, spunea tata când îl întrebam de ce-mi zice „domnișoara Antonia”. Mă temeam să nu audă copiii din vecini și să mă numească și ei „domnișoara Antonia”.

Când am venit în oraș, încă eram marcată de fanteziile ei vestimentare, fantezii de o sobrietate austeră. Căutam pantofi din piele, cu toc „mosorel”, cu botul rotund și cu „catarame” din metal. Cât o țin minte, Lidia Mihailovna avea două bluze împletite, cu ozoare, elemente florale – una de culoare roșie și alta verde. Poate că purta aceeași fustă ani de zile, dar arăta mereu ca nouă. Avea două bluzițe albe, nici nu știu dacă erau bluze sau doar gulerașe, unul avea unghiul ascuțit, iar altul era rotund. La sărbători îmbrăca un costum albastru-închis, fustă cu pliuri și taior cu nasturi mari negri în formă de romb, le asorta cu o bluziță albă. Era elegantă și mereu pășea foarte apăsat. Vara purta rochițe din marchizet sau din ștapel, care o prindeau atât de bine, încât observam cum unele femei se opreau și o priveau cu admirație.

Lidia Mihailovna a fost înaintată în repetate rânduri pentru titlul de „Învățător emerit”, cea mai înaltă distincție în imperiul sovietic pentru cei din domeniul educației. Merita din plin, avea toate calitățile, avea o mulțime de discipoli medaliați cu aur la absolvirea școlii medii, avea cele mai bune rezultate la toate disciplinele… Dar de fiecare dată dosarul ei era returnat cu aceeași explicație: „dușmani ai poporului, culaci”. Ea nu suferea, nu o interesau distincțiile, nu era orgolioasă, nu căuta slavă deșartă, ea își iubea profesia! Trăia cu bucuriile copiilor pe care îi educa, îi învăța… A continuat să controleze caiete, să deseneze pe tablă corăbioare, să scrie litere de tipar… A trăit în frumusețea ei firească, autentică și i-a învățat și pe alții cum poți să fii fericit cu puținul pe care îl ai, acesta, de fapt, fiind atât de mult.

Desigur, acest model ar fi unul străin pentru generația contemporană, dar pentru mine – oricum și oricât m-au schimbat timpul și anii – Lidia Mihail Pelin rămâne modelul pe care îl am mereu în preajmă drept reper…

Antonina Sârbu

25 Ianuarie 2020- 1 februarie 2021