dincoace, dincolo
cântece fără căpăstru înverzesc urechile surde
cu cât mai mult vuiet, cu-atât mai puține frunze
un sens îl pierde pe altul, e galopul oglinzii
stai cu genunchii la gură şi scrii poezii
în capul altora
o mască antirid le încrețeşte gândurile şi te scapă
mii de cioburi, miliarde de sori
se pierd sau pleacă
altundeva
flash
săpa el din greu
şanțuri în tomuri groase la
academie
făcuse şi un tunel prin care se strecura
sâmbăta să ne vadă pleca
duminica la o fâlfâire de gene
avea nume de constelație dar ce copii
credeam că e de la cutia cu bomboane fondante
ca să-l păstrez îmi îngropam fața-n cămăşile lui
lăsate în coş după uşă
mirosul acela de existență îl dădea la schimb mama
când remaia ochiuri scăpate
din viața întinsă zilnic
peste pulpele ei tinere
noi iederă
vindeam sticle de lapte ca lacrima
de curate
să luăm pe ele
marmeladă maro şi pâine neagră doar jumătate
ne ospătam pe îndelete şi aştepta mama să
adormim în voie să ne desmierde să ne
sărute
pe frunte
foto sursa
Citește și am devenit un număr prim
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
