Știi că ești în vacanță când poți citi în voie, fără să te simți vinovat că nu citești ce trebuie, fără să te ridici de zece ori pe oră să execuți vreo dorință urgentă a găștii celei mici, y compris patrupedul din dotare. Poate una dintre dorințele mele cele mai mari pentru perioada de iarnă era să citesc într-o mansardă pariziană. Mici sechele romanești. Iarna trecută aproape mi s-a îndeplinit. Mai trebuiau ajustate niște detalii, dar a fost pe-aproape ca în imaginația mea. Nu a fost chiar o mansardă ci un apartament haussmanian pe unul dintre marile bulevarde pariziene, în apropierea Centrului Pompidou. După lungile flanerii pe străzi, prin cartiere, bistrouri și galerii, fără vreo țintă în afară de cea a unui capriciu vizual, a unei dâre de parfum sau pur și simplu urmând involuntar impulsurile livrești, cinefile sau frânturi din călătoriile altora ajungeam seara în camera mea și țineam pentru vreo jumătate de oră cartea adusă cu mine, Îngerul istorie de Rabih Alameddine. De cele mai multe ori nici nu citeam. Oricum mi-am dat seama că nici nu se potrivea. Nici cu contextul, nici cu scenografia locului.
Totuși simplu gest, satisfacția secretă ce mi-o dădea gândul că îmi pot consuma oricând această fantezie livrescă mă făcea să adorm aproape fericită. In cameră era cald și liniște. Draperia grea, din catifea neagă mă despărțea de sunetele orașului. Câteva voci răzlețe, zgomotul ritmic si monoton al mașinilor îmi creau o familiaritatea sonoră confortabilă cu acest Paris nocturn care mă adopta atât de generos în matca sa monumentală. Realizez acum cât de odihnitor este acest gând pentru mine. Dacă aș fi putut să îmi aleg orașul, el ar fi fost ursitul. Imi plac orașele mari, cu alură și îndrăzneală .
@Diana Nechit
Oricât le-ai parcurge tot mai au resurse să te seducă. Își schimbă morfologia de la un colț de stradă la altul dar își păstrează aerul de femeie fatală, secretele de curtezană. Din când în când se aud sunete în curtea interioară. Am ieșit să fumez o țigară în geamul de la bucătărie. Un spațiu îngust, înalt, un fel de patio circular pe care se aliniază ferestrele mici cu grilaje din fier forjat. Jos, câteva ghivece cu plante uscate și tomberoanele multicolore pentru selectarea deșeurilor. O masă din plastic albă și câteva scaune completează această mică scenografie. În apartamentul închiriat pe airbnb am putut trăi mica mea poveste pariziană.
De la parchetul care scârție cald sub picioare, la dulapurile înguste din perete, la mobila fragilă cu tapițerii ușor roase, la obiectele de decor de inspirație africană și malgasă, bucătăria modernă cu tacâmuri Ikea, totul reproducea la scară mică ecletismul și diversitatea orașului. Nu lipsea nici cufărul vechi, de lemn, plin cu romane à l’eau de rose, cumpărate de la bouquiniști. Sau pisica răsfățată, un motan de rasă norvegiană pe nume Jacob care cu dărnicie se tolănea în brațele tuturor.
Și-n aceast decor mă prefac că citesc seară de seară și îmi mobilez existența pariziană vremelnică cu mici gesturi care îmi dau iluzia unei sincronicități cu lumea de afară. Nu îmi place să fiu turist la Paris. Nu am avut niciodată complexele turistului asumat care trebuie să înghesuie într-un timp relativ scurt toate clișeele indicate de siturile de specialitate. În anul acesta am lăsat prejudecățile deoparte și am străbătut la pas zone ceva mai exotice, Chateau d’Eau, Faubourg Saint-Denis, am mâncat dulciuri marocane și mâncare japoneză, am descoperit străzile cu graffiti din Belleville și Menilmontant, am intrat în bistrouri de dragul unui chip sau al unui zâmbet, am povestit cu doamna de la traitteur-ul din colț despre terina cu saint-jacques și am cumpărat dulciuri de la Maison Georges Larnicol și Le Comptoir de Mathilde.
De dragul mamei mele am intrat la Galéries Lafayette, unde am fost împreună când eu aveam 4 ani. Orice ieșire își adjudeca oprirea la cafenea și librărie. Din ambele ieșeam fericiți, cu zâmbete de copiii lacomi cu urme de frișcă pe nas. Cu aceste vizite reușesc să îmi fac provizii cu cărți de specialitate în franceză și să răsfoiesc pentru o jumătate de oră cărți pe care aș vrea să le cumpăr cândva.
Opririle la cafenele îmi oferă bucuria de a povesti în franceză măcar preț de o cafea sau două. Mereu fac liste mentale, bifez străzi sau grădini pe care vreau să le revăd, galerii și teatre, las mereu pe data viitoare bucurii secrete, imagini desprinse din cărți și filme că și cum mi-ar fi frică că le-aș putea epuiza și așa s-ar destrăma vraja asta care mă face să mă întorc acolo mereu și mereu.
Citiți și Nu-mi place cum sună banal
