„Dia dos Namorados” – propria zi a îndragostiţilor din Brazilia – este sărbătorită pe 12 iunie.
De ce 12 iunie? Pentru că este ziua premergătoare celei a Sfântului Anton, Sfântul Căsătoriei.
Pe străzile decorate special pentru „Dia dos Namorados” locuitorii Braziliei petrec această zi cu prietenii şi familia, organizându-se concerte, petreceri, mese romantice speciale cu nelipsitele cadouri oferite între iubiți; femeile singure îndeplinesc ritualuri pentru a-și găsi iubitul sau soțul.
Alătur acestei zile (de vină fiind, prin dulce asociere cu portugheza, limba spaniolă și dragostea) versurile unui tânăr poet – Miguel Gane – Mihai, pe românește.
Este născut în anul 1993 în satul Lerești din județul Argeș, unde și-a petrecut primii zece ani din viață. A emigrat, în 2004, împreună cu familia sa în Spania, la Madrid. Acolo s-a ținut de școală și a absolvit două facultăți, Dreptul și Administrarea Afacerilor, și două mastere în proprietate intelectuală și-n avocatură.
”Când am ajuns în Spania, părinții mei au vorbit cu un prieten de familie, Rafael, să mă ajute cu limba și cu școala, în general. El scria poezii și cred că de acolo a apărut curiozitatea mea pentru literatură. […] Scriu despre dragoste, despre despărțire și poezie socială.” (sursa)
În 2017, a fost nominalizat la Premiul Naţional de Poezie din Spania şi a fost la un pas de a primi premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului. Cele două volume de poezie „Con tal de verte volar“ şi „Ahora que ya bailas“ tipărite de celebra casă Penguin Random House Grupo Editorial, au avut vânzări ce par incredibile pentru o carte de poezie.
Mihai Gane a fost publicat şi în ţări din America Latină şi America de Sud, iar pe reţelele de socializare are sute de mii de cititori. Mihai mărturisește că nu se aştepta la un asemenea succes:
„Am publicat prima mea carte în noiembrie 2016, a doua în martie 2018, iar totul a venit peste mine ca o avalanşă.”
1718 – Miguel Gane
„Chiar dacă nu pot să te ating
sau să vedem filme împreună.
În ciuda acestei distanţe nedorite,
care mă face să vreau
să urc într-un avion
în fiecare clipă când mă gândesc la tine.
Chiar dacă am pozele tale
şi cu ele pot să mai trec peste câteva zile.
Chiar dacă nu pot să îţi citesc
toate cărţile pe care le doresc.
Deşi îmi este frig în primăvară,
chiar dacă mă întreabă lumea despre tine
şi pe faţa mea se aşează un dor,
deşi cămăşile mele nu mai au mirosul tău,
nici hainele tale nu mai sunt pierdute
pe parchetul meu.
Chiar dacă vinul nu este pentru doi,
chiar şi atunci când vreau să ne pierdem
prin Madrid, deşi îţi ştiu mărimea exactă la orice
aluniţă de pe spate
şi mor de poftă, pe zi ce trece, să-ţi mai
descopăr ceva nou.
Deşi aş vrea să îţi muşc urechea
şi să îţi spun lucruri interzise.
Deşi exista un vreau cât un munte,
şi un nu pot zboară, din ce în ce,
prin vânt,
în ciuda tuturor acestor lucruri,
1718 kilometri nu mi-au fost, niciodată,
atât de aproape.“
Versuri preluate de aici.
sursa foto
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
