Cineva mi-a scris ieri, azi-noapte, de fapt, că nu poți fi liber dacă ești sărac. Urmare a unei discuții pornite de la vaccin și mască, s-a ajuns la Ceaușescu și, ca de multe ori (din păcate, zic eu) am auzit/ citit părerea că era mai bine pe vremea aceea.
Mă întristez și mă enervez de fiecare dată când aud astfel de lucruri. Când mi se spune că da, oficial nu aveam de nici unele, dar de fapt ne descurcam toți. Și că era în regulă așa. Că nu contează că nu aveam libertate și aveam pumnul în gură, că acum e și mai rău.
Pe oamenii aceștia i-aș trimite înapoi în timp, să mai trăiască măcar vreun deceniu vremurile acelea. Acelea pe care mi le amintesc eu. Fiindcă da, am înțeles că au fost și timpuri mai bune, când era și de mâncare și cultura era mai băgată în seamă. Și poate mai era și un pic de libertate, servită cu o linguriță. Dar libertatea nu se servește cu porția. Iar eu vremurile acelea așa-zis bune nu le-am trăit.
Eu pot să povestesc despre ce mi-aduc aminte, anii ’80-’89. Și deși erau multe lipsuri materiale (începând cu absența căldurii, a apei calde, curentul care se oprea în fiecare zi și alimentarele în care nu mai găseai decât nenorociții ăia de creveți), nu alea erau cele mai dureroase. Și nu, nu am făcut foame niciodată. Nu am fost săraci niciodată, ba aș putea spune că am dus-o, din punct de vedere material, chiar mai bine decât o grămadă de alți oameni.
Dar nu la asta se reduce tot. Nu burta plină și căldura din casă sau hârtia igienică din baie sunt pe primul loc. Dacă am ajuns să considerăm așa, înseamnă că nu suntem mai mult decât niște corpuri care-s animate doar de dorințe fizice. Lăsând spiritul deoparte.
E trist că am ajuns să trăim vremurile de acum. E jalnic că am lăsat niște nulități, fără nicio competență sau vreo valoare morală, să ne conducă și să prăduiască țara asta, așa cum se întâmpla de peste trei decenii deja. Dar, dacă aș putea da timpul înapoi, dacă m-aș putea teleporta în acel decembrie ’89 cu aromă de primăvară, tot în Piața Operei aș fi. Și tot jos Ceaușescu aș striga.
Eram un copil atunci, aveam doar 14 ani la Revoluție, dar oamenii aceia, toți sau mai toți pe care i-am văzut atunci în stradă, nu pentru mâncare au ieșit. Nici pentru mai multe ore la televizor. Nici pentru apă caldă. Ci pentru libertate. Fără de care nimic din ce am fi putut avea sau vedea chiar nu contează.
Mi se pare o bătaie de joc față de acei oameni care au murit atunci, în decembrie, să crezi, să gândești și să spui că era mai bine în comunism. Unii spun că regretul față de acei ani, exprimat, de regulă, de cei care au sărit de o anumită vârstă, este regretul față de anii pierduți ai tinereții. Nici asta nu cred. Cred că e o gândire greșită, un raționament defectuos, care nu face cinste nimănui …
Fără libertate, nu suntem decât niște plante ceva mai dezvoltate din punct de vedere celular și cu ceva mai multe funcții și nevoi. Dar oamenii nu sunt plante. Adică nu ar trebui să fie …
Bună (cred) luni dimineața, dragi copilași! Probabil că avea dreptate cel care spunea că păsările care se nasc în colivie vor crede că zborul e o greșeală. Si degeaba le vei deschide ușile cuștii, vor rămâne tot în colivie toată viața …
Până la urmă, pentru voi ce înseamnă libertatea?!
Anca-Iulia Beidac Poetă, avocată, iubitoare de Muzică, de animale și de oameni. Cântă la vioară și la pian și îi place să scrie. Despre oameni, despre animale, despre cărți, despre filme și despre Muzică. Nu neapărat în această ordine. În 2019, a debutat în poezie cu volumul bilingv (română-engleză) „pink porn guerrilla”. De atunci, poeziile sale au mai fost publicate în antologii de poezie, volume colective și reviste de literatură.