”Despre iubire, cu ilustrații din viața reală.”

Motto: ”Ceea ce mă impresionează cu adevărat este o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul ei să fi fost un minunat prieten de-al tău, pe care să-l fi putut suna oricând îţi doreai.”  (J.D. Salinger)

Am vorbit la Sibiu, în compania autoarei venită pentru a opta oară aici, despre ultima carte – ”Povești scrise în palmă”, cartea recentă a Corinei Ozon, apărută la editura Național, în colecția Violet, în octombrie 2022. Violeta Borzea, o minune de om, o editoare pe cât de strictă profesional, pe atât de carismatică din punct de vedere uman, a fost și ea acolo, urmărind îndeaproape detaliile evenimentului.

 Ce sunt ”Poveștile scrise în palmă”?

23 de proze scurte, în rama unui prolog despre dorul de copilărie, de joacă și de fluturi, și a unui epilog care afirmă tranșant că nu există scăpare din brațele ( sau mai bine zis din ghearele) Iubirii…

Nu ne naştem învăţaţi să iubim. O luăm mereu de la început, uitând de fiecare dată unde am greşit ultima oară şi purtând de fiecare dată un ciob al sufletului frânt. Uneori, iubirea e narcisistă, îi place să se oglindească şi să-şi spună că ea e mai frumoasă decât iubirile de dinainte. Iubirea se învaţă şi te învaţă cum e să fii om. Cu ea poţi atinge stelele şi curcubeul, poţi să mergi până la soare şi înapoi. „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.“ (1 Corinteni, Capitolul 13), conchide autoarea, nelăsând niciun fel de altă interpretare cititorului, așa cum o făcuse de-a lungul întregii cărți, lăsând în coadă de pește finalul povestirilor care o compun.

Observăm deja prezența celor trei suprapersonaje care vor trasa labirintul în care evolueaza personajele din aceste așa-numite povești scrise în palmă, care alcătuiesc un puzzle existențial: Memoria, Iubirea si Destinul.

Nu vă lăsați induși în eroare: ele nu sunt nicidecum povești, în sensul literal al termenului, adică narațiuni aparținând fabulosului/miraculosului, ele sunt întâmplări cât se poate de reale, fiind scrise în palmă. Veți întreba în palma cui? Aș putea să vă răspund: în palma autoarei sau a fiecăruia dintre noi (asta va rămâne să ne elucideze autoarea). Corina Ozon vorbea într-un interviu despre realismul și latura autobiografică a scrierilor ei (”Cărțile mele au personaje feminine cu povești, de cele mai multe ori reale.”), iar autenticitatea lor apare și mai evidentă aici prin înfrățirea lor cu carnea, care le dă substanță.

Corina Ozon și Violeta Borzea, lansare de carte la Sibiu, Biblioteca ASTRA

Să le luăm pe rând!

Memoria: povestile sunt scrise în palmă ca să nu uităm vreodată detaliile, cum fac elevii când, speriati de un test sau de vreun profesor aspru sau de teamă că ar putea lua o nota proastă, își fac fițuici, sperand astfel că vor fenta cumva întamplarea. Ce nu știu ei, dar ne spune Corina Ozon, este că nu putem să ne jucam la nesfârșit de-a viața, pentru că undeva, cândva, cineva se va supăra pe noi și ne va atrage atenția să ne întoarcem la realitate, acolo unde jocul va rămâne doar o amintire.

Cartea asta se joacă nonșalant, disimulant, cu amintirile fiecărui personaj până când, epuizându-le toate nuantele, toate liniile fine, abandonează finalul, lăsându-l la îndemâna cititorului să-i rezolve misterul, integrându-l în propria lui existență cu tot cu semnele de întrebare. În memoria afectivă a cititorului se descoperă, după o letargie temporară, amintirile din propria viață, acelea care l-au ridicat la un moment dat pe culmile fericirii, iar apoi l-au trântit la pământ, până la desfigurare.

Cititorul, ca și autoarea, împreună cu personajele, selectează din amintiri doar ceea ce le unește în această triadă a lecturii inițiatice, adică tot ceea ce e rodul unei intervenții a Accidentului, a imprevizibilului, a ceea ce ne scoate din rutina concepției că ne facem singuri destinul și ne croim singuri întâmplările. Q.E.D

Iubirea: face parte din memoria noastră ancestrală, așa că nu există nimeni în lumea asta care să nu-i fi acordat atenția cuvenită acestei ”Întâmplări a ființei”. Corina Ozon nu se sfiește să facă o obsesie (inclusiv stilistică) din ea, așa cum îi stă bine unei ființe de o sensibilitate atât de profundă cum este a ei, mai rar de găsit într-o lume din ce în ce mai digitalizată, mai grăbită și mai preocupată doar de propria ființă.

O filosofie a iubirii formează stratul cel mai important al cărții, pe care îl descoperim după ce ne detașăm de trama propriu-zisă, care rămâne pe un loc secund, în opinia mea… Scriitura Corinei Ozon fascinează prin minuțiozitatea detaliilor psihologice ale personajelor, grefate pe întâmplări obișnuite, le-am putea spune, pentru că, citindu-le, mulți dintre noi ar putea avea un deja-vu. Dacă unii interpreți  au considerat acele intermezzouri strecurate cu titluri italice printre narațiuni drept un liant al întâmplărilor, cred că mă voi încumeta să spun că ele sunt, de fapt, axiomatice în cartea aceasta, iar ”poveștile” (tind să cred că poate și de asta Corina Ozon le numește așa) sunt ilustrări a ceea ce am putea echivala cu cele 40 de legi ale iubirii din cartea lui Elif Shafak.

Ceea ce rezultă e un fel de manual al iubirii, pe care autoarea are deja dexteritatea de a-l scrie, dacă ne gândim la ”Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire”. „Ne nastem cu cromozomul iubirii, strecurat cu grija in spirala ADN, însă, dacă nu stim cum să o folosim, va acționa instinctiv si haotic. Părintii sunt cei care transmit acest pachet genetic, preluat de la generatiile anterioare. Câți dintre noi am fost învățati să vorbim despre iubire și cum să o facem?”(Corina Ozon, Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire.)

Cartea aceasta ar putea fi foarte bine intitulată ”Despre iubire, cu ilustrații din viața reală.” Aștept s-o citiți și să-mi spuneți că nu e așa.

Destinul: Circumscrie, în traiectoria lui inefabilă, abracadabrantă uneori, logică în absurdul ei câteodată, cele două teme despre care am vorbit mai sus, memoria și iubirea. De exemplu, în teasing, autoarea spune așa:

”câteodată nu am lăsat să mi se întâmple un lucru frumos pentru că nu știam dinainte că este frumos. apoi m-am întrebat cum mi-am dat seama că e frumos dacă nu l-am lăsat să mi se întâmple. atunci când mi s-a întâmplat un lucru frumos, nu a fost pentru că l-am lăsat, ci pentru că m-a luat prin surprindere. sau nu am vrut să mă gândesc dacă să-l las sau nu să mi se întâmple”

Joc de cuvinte, joc al sorții, joc al existenței cu personajele Corinei Ozon, și, nu-i așa, pentru că oricare dintre noi putem fi în locul lor, iată-ne pioni în acest joc pe care numai cei care au curaj îl joacă. Asta am apreciat în cartea aceasta faptul că rolurile umane sunt interșanjabile: oricine poate lua locul celuilalt, exact ca în viață. Aici nu mai vorbim despre ”iluzia vieții”, ca la realiști, ci chiar de Viața în sine, așa cum e ea, o mare scenă în care ne învârtim ca niște derviși rotitori, când agățați de realitate, când de iluzie, niciodată stăpâni pe noi de-a întregul.

Iată despre ce vorbeam, în câteva fragmente din carte:

  1. captura

Atunci am înțeles că oamenii nu au neapărat nevoie de cuvinte ca să se iubească, ci au nevoie să fie aproape şi să producă vibraţii. Dorul nu e doar absenţa celui iubit, ci și a stării de a fi iubit. Ne e dor să fim iubiţi. 

  1. Cine nu a iubit

Nefericit e cel care nu a iubit sărac fiind și flămând, care nu s-a răzvrătit și nu a înfruntat lumea, care nu s-a luptat pentru iubirea sa. Acela va avea inima păzită mereu și nu va lăsa să intre în ea iubirea. Dar, și când va fi să vină, se va declanșa o tornadă care va rupe lacătele, oricât de multe ar fi, iar spaima va fi mare.

  1. viața din somn

nu mai am unde să mă ascund. nici nu vreau să fug. singurele clipe în care sunt cu mine însămi cu adevărat se derulează seara. e perioada aceea numai a mea, din momentul în care pun capul pe pernă și până adorm. atunci mă pot gândi la TOT. și e nevoie de liniște, pentru că propriile noastre dorințe provoacă dezordine. dar eu nu le las. le trăiesc în vise după ce adorm.

  1. empatie

despărțirile sunt mai rele decât morțile. cât timp știi că respiră undeva, că EXISTĂ, te trage înapoi. te chinuie cu gândul „ce s-ar mai fi putut face dacă mai era ceva de făcut atâta timp cât am făcut totul care să poată fi făcut“. poți să scrijelești cu cuțitul în sufletul cuiva și să spui „Îmi pare rău“? da, dar să o spui cât mai repede. între gest și cuvânt este timpul care vindecă..

Coperta-Povesti scrise in palma

  1. lângă mine

am încetat să mai caut. am găsit răspunsurile la întrebările mele, toate cărțile necitite, lucrurile neștiute și muzica neascultată. tot oceanul zbaterilor s-a împrăștiat într-o ploaie de vară. iadul e acum o pădure verde, iar plânsul, cântec de păsări în zori. iar pe cerul minții mele, de la est până la vest, stă larg deschis un zâmbet. e destul să mă uit puțin peste umăr, știu că ești lângă mine…

  1. Să ne vorbim iubirile

Iubirea poate fi o boală, o adicţie. Iubirea poate fi vindecătoare şi crezi că muzica tuturor timpurilor a fost compusă doar pentru tine. Iubirea poate lecui o altă iubire, dar, la fel, iubirea poate ucide o altă iubire. Oamenii care iubesc şi se iubesc sunt întotdeauna frumoşi. Aşa cum oamenii pe care i-am iubit şi pe care nu îi vom mai iubi nu ni se mai par la fel de frumoşi. Iubirea poate fi stalker, obsesiv-compulsivă şi supărătoare. Poate fi neruşinată şi necugetată. Iubirea poate fi păcat, atunci când nu e cum ne-au învăţat alţii. Iubirea poate să doară şi poate fi amăgitoare.

O carte numai bună de pus pe rană, nu doar cele trecute, ci și pe cele viitoare, ca să atenueze șocul durerii. 

 

Violeta Borzea, editor: ”Se pot spune infinite lucruri despre iubire. De fapt, e un subiect despre care fiecare om are cel puțin o părere. Unii o idealizează, cel puțin într-o etapă a vieții, alții sunt rezervați, alții sunt cinici, alții sunt neobosiți în a o explora. Majoritatea însă avem aroganța de a crede că acest control al iubirii ne aparține, că e în mâinile noastre. Doar depinde de nou să fim fericiți, nu-i așa? E o chestiune de alegere. Putem stăpâni iubirea? Suntem sau nu suntem demiurgi în țara iubirii? Perspectiva Corinei despre iubire, pe care o dezvăluie cu naturalețe în volumul „Povești scrise în palmă”, este nu doar lipsită de prejudecăți, sinceră și necosmetizată, ci și plină de sensuri profunde. Suntem stăpânii iubirii numai în măsura în care suntem dispuși să ne dezvăluim și să ne acceptăm vulnerabilitatea, fragilitatea, concretețea lipsită de poezie.
Suntem tributari iubirii în cele mai neașteptate moduri.”

Recomandare Bel-Esprit.ro.

Pe Corina o găsiți și AICI.