Mie mi se pare că lipsește din ce în ce mai mult în toată lumea asta. Pare că trăim toți într-o atmosferă de resemnare, de complacere, de fie-ce-o fi, să stăm fiecare pe tarlaua proprie fără prea multă agitație, ca să nu se clatine prea tare barca, fiindcă pierdem busola. Suma tuturor acestor abordări are ca rezultat o omenire pleoștită, țintă sigură a oricui vrea să parvină în vreun fel. Să nu credeți că ăștia sunt”cei puternici” !!!! Sunt mai lași decât ne putem imagina, se folosesc de manipulare și unul de altul pentru că își miros reciproc porcăriile și sunt în pericol să cadă toți deodată. Așa că problema nu sunt ei, suntem noi, prea moleșiți ca să avem reacții.
La baza acestui proces stă lipsa curajului. Însă nu vorbesc despre curajul de a da jos un sistem, ci de curajul ca forță proprie, activă în viața personală, a cărui lipsă determină imposibilitatea de a face schimbări și, implicit, complacerea într-un trăi care aduce nefericire.
Curajul este o forță cu care ne naștem toți, fără deosebire, pentru că face parte din instinctul de supraviețuire și apărare care, alături de instinctul de a te hrăni, sunt în noi încă din primele zile de viață. Suflați peste fața unui nou născut și veți vedea că închide ochii și dă din mânuțe. Ăla e.
Cum se pierde curajul? Eh, pățim una-alta și prindem frică, apoi frici si-apoi frici peste frici, iar frica, fie ea și una singură, sunt opusul curajului care pleacă, lăsând loc temerilor.

Și nu este un proces firesc și natural, ci o alegere a noastră determinată de cea mai perversă zonă din noi : FRICA DE A NU REPETA O EXPERIENȚĂ NEPLĂCUTĂ!!!!!!
Ajunși în această etapă, apare acel „nu mă risc”, care, de fapt, cinstit formulat, sună așa: „Pute, pute, da-i călduț”. Și viața își pierde brusc strălucirea.
Vorbim,tehnic, de blocaje, mai exact de imposibilitatea înaintării în ceva, fapt ce duce la lipsa stimei de sine și frustrare.
DAR!!!! Curajul exista în noi când ne-am născut, îl cunoaștem, este prietenul nostru mai vechi împreună cu care, când eram copii, făceam cu nonșalanță exact ce ni se spunea să nu facem. Nu contează unde și cum l-am pierdut, e al nostru și îl vrem înapoi!
Nu există rețete de a fi curajos. Tot ce pot să spun este cum am vazut eu că funcționează. În primul rand, dacă l-am avut cândva, înseamnă că îl pot chema înapoi. Că e al meu, da? Așa cum faci cu un prieten : – Ia hai tu la o cafea că avem de discutat și treabă de făcut împreună!

Până aici e simplu, de venit vine, dar nu stă pentru că se izbește de frici și alea stau, iar el, curajul, e activ. Așa că după ce vine se trece la treabă. Aia cu rezolvatul problemelor închise în dulap.
Știți vorba aia cu „Mortul de la groapă nu se mai întoarce”? Da, puteți să-l țineți acasă, dar tot mort e. Mai exact, dacă s-a încheiat o etapă, egal care, și stați în ea, pierdeți vremea pentru că rezultatul e tot ăla, doar amânat.
LECȚIA CEA MAI TARE este faptul că există viață și după etapa cu pricina. Chiar mai interesantă. Iar metoda este să te duci exact acolo unde ai pus frica în locul tau. Și te duci de-atatea ori, cu curajul de mână (și teama în suflet), până când treaba aia nu te mai controlează ea pe tine. Pur și simplu pleacă.
Daneza, prietena mea, îi zice răscolirea rahatului. Și, în prima fază, cam asta e.

Dar nu uitați nici o clipă ca acel curaj E AL VOSTRU.
De-aici încolo, lucrurile încep să se rearanjeze și voi să trăiți de-adevăratelea!

Un text de Dana Lupean