Am citit recent niște materiale și am văzut documentare despre părinți care își cresc copiii în spirit ”gender fluid”.
Încerc să gândesc asupra subiectului cât pot de nepărtinitor. Copilul poate spune că e și extraterestru. Până la un punct e firesc să îl lași să își dezvolte imaginația fără să îl faci să se simtă prost atrăgându-i mereu atenția că personajul lui imaginar nu există. Cei mai mulți din generația mea am fost cavaleri Jedi. Pe atunci nu existau săbii de cumpărat, mai ales în România socialistă, dar le improvizam…
Știam în sinea mea că nu sunt tocmai fata lui Luke Skywalker și că nu sunt născută în sistemul solar Alderbaran. Nu eram confuză, operam perfect cu două identități, făceam limpede diferența dintre realitate și ficțiune.
Mă gândesc că un copil care se joacă intrând în rolul de ”drag queen” e într-o situație similară: își dezvoltă imaginația sub influențe captate din mediu. Părinții o pot lua ca pe o simplă ficțiune. Percepțiile mele sensibile mă fac să văd și în adulții drag queen niște comici, actori care se dau în spectacol. Nu văd nimic de natură sexuală implicat acolo, pentru că, desigur, fiecare vede însemne erotice în sursele proprii de atracție. Îmi inspiră mai degrabă ilaritate.

Întrebarea e: într-o societate foarte permisivă poate fi considerată atracția către rolul social de starletă travestită echivalentă chemării unui copil pentru orice altă profesie? Adică un copil care poartă costum de scafandru sau de astronaut sau de medic e diferit de unul care se îmbracă în rochie și poartă tocuri și se fardează? Aș zice că nu. Nici copilul-medic nu are habar de medicină nici copilul-drag-queen nu are încă reprezentarea dimensiunii erotomorfe a chestiunii.
Și iarăși: într-o societate în care genul e fluid și în care nu mai există presiunea de a întruchipa un gen pur, e o problemă ca un copil să fie crescut fără nici o sugestie de masculinitate sau feminitate?
Oricum societatea și destinul îi vor scoate în cale situații care să-i stimuleze nevoia de a avea o identitate de gen.

Pare o problemă fără soluție. Nu atât teoretic nu poate fi rezolvată cât practic, aș adăuga. Părinții influențează odraslele în toate sensurile. Dacă sunt religioși își cresc copiii religios, dacă sunt atei îi cresc să fie atei. Evident. Sectanților nu le interzice nimeni să îi crească în spirit fanatic. Mă gândesc, atunci, că și părinții care se încred în această propagandă deconstructivistă (e o tâmpenie după mine, dar vorbim de drepturi) sunt în aceeași situație.
Nu spun ce e bine aici și ce e rău, încerc să pun datele pe tapet.

Pe la 18 ani am avut și eu, contaminată de anumite influențe MTV, ideea că aș fi androgină, idee care m-a ținut până mi-am publicat primul roman și încă puțin după. Nu se punea nimeni la mintea mea, ai mei erau cumva singuri că e o faza și îmi va trece, contau pe discernământul meu și sperau că nu îmi voi intoxica verbal iubiții cu aiureala…

E adevărat ca ideile en vogue pe care și lumea academică le încuraja făceau din rătăcirea mea o boală lungă. Nu-i stătea nimic în cale. Eu am și un stil destul de convingător. O singură persoană m-a scuturat. O artistă pe nume Anda Călinescu. Mi-a zis, fără rețineri: ”tu nu te vezi cât ești de feminină? nu te mai prosti!” Mi-a rezistat cu încăpățânare. În pofida protestelor mele a insistat. I-am adus argumente foarte sofisticate, i-am citat din filosofi și artiști notorii. Nimic. A ținut-o una și bună pe-a ei, cum că ”împăratul e gol”. Și gol era. Credeți că mai țin minte satisfacția pe care mi-o produceau cei care dădeau aprobator din cap? credeți că mă atinge faptul că am fost acceptată? înțeleasă? că sunt recunoscătoare pentru permisivitate? Nu. Nicidecum. Îi sunt îndatorată doar Andei, pentru adevăr. Ea e, acum, în memorie, eroina mea. Nu cred însă că eram înconjurată de mincinoși, ci de oameni suficient de derutați ei înșiși încât să vadă ”hainele împăratului” cel gol.
Oamenii se pot tâmpi cu argumente, cu raționamente care fac sens in abstracto, dar sfideaza realitatea.
Bineînțeles că intri în asemenea ”faze” dacă vezi că nu ești suficient de apreciată ca femeie. Deîndată ce am început să fiu, mi-a venit mintea la loc.

Bine și frumos e să știm și să spunem adevărul. În lumea ”aristocrată” a gândirii eu sunt un paria pentru că sunt esențialistă. Trag tare cu biologia și cu științele naturii. Dar nu îmi pasă, tot spun.
Trăim, remarca Douglas Murray, vremuri în care oamenii nu mai convin asupra adevărului. Eu zic că întotdeauna a fost așa, doar că, fiecare cultură, fiind întrucâtva mai izolată de celelalte, își decela adevărul în cosmologia ei specifică. În Babilon e greu.
Spectacolul lumii e mai grotesc și mai convingător artificial acum – mai evident spectacol – de vreme ce atmosfera din marile metropole e cea din filmul lui Luc Besson, Al Cincilea Element. Algomerările urbane din occident sunt patria tuturor contradicțiilor.
Mi-e greu să evaluez chestiunea. Am cunoscut copii de sectanți spălați la creier. Copii crescuți în spirit fundamentalist. Am cunoscut prin facultate o fată căreia părinții nu îi dădeau voie să citească și i-au ars toate CD-urile cu Michael Jackson, ea fiind fană.
Fiecăruia dintre noi îi poate părea intolerabil abuzul la care alți părinți își supun odraslele. Un religios va spune că orice copil de ateu e abuzat și invers.

Eu am tras mereu nădejde că nu e foarte grav, totuși, modul în care omul poluează, manipulează și deformează natura proprie, pentru că eu sunt dintre cei care au cult pentru ea. Dar sunt subiectivă. Îmi dau seama că există indivizi cărora exact dorința de a controla această natură de a o manevra și aservi, de a o putea modifica e ceea ce îi stârnește.
Firescul altor epoci e subiect de banc, trebuie justificat, explicitat, argumentat.
Am reușit să îmi fac o prietenă să râdă când i-am zis, savant, că eu erotizez sexul și nuditatea, când tot omul normal, contemporan, e metrosexual, sapiosexual, pansexual, erotizează șosete și ștergătoare de parbriz etc. Anacronică și rudimentară ce sunt. Să îmi fie rușine!

Citiți și Hărțuirea, de aceeași autoare.