de când te iubesc din
rădăcinile părului îmi ies câini albi
cu lătrătura pe dinăuntru – o lână aspră
ca untul deșertului.
iubirea subțiază și, agățată
de apa nisipului
privirea devine ureche, borangic
ce se întoarce în frunza de dud.
aud câinii albi
cu lătratul pe dinăuntru,
ce delectare!-mi înfund
adânc mâinile în buzunare viața
haină veche de care nu te poți despărți.
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
şi-o zi un
ceas anume
se scutură când
treci pe lângă mine şi dai
un brânci vremii
nu-ncepe niciodată cu nu chiar si atunci când spui nu
deşiră în piept mai întâi
muselina uimirii… Citește și nu începe cu nu
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
