de unde această neliniște
care trântește perseverențe și umple
rezervoare incerte
bem furia din pahare mari
și scriem cuvinte cu majuscule
ca și când atunci ar însemna mai mult
sau chiar altceva decât
în modul încetinit și saturat de esențe
nu mai vreau ceaiul faptelor discrete
pâna la neființă
destul
m-am temut să iau lucrurile altfel
decât în serios, crezând că undeva
o poartă se va deschide
și
chiar s-a deschis
dar ce să vezi
drumul e o pendulă înșelătoare
bate ora exactă
când nu te aștepți
liniștea stă la colț de stradă
rujată strident.
(în volumul „fără suflare”)
foto flickr.com
***
el mi-a prins deodată mâna
mi-a prins-o
și-a-ntors-o cu palma în sus
a-ntors-o
el a picurat picuri de abur
și mi-a strâns degetele o să
te tulbur
de unde îți vin toate astea
l-am întrebat le visez
le visez noaptea… Citește și palme
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
