Dintotdeauna m-am gîndit că a vedea cerul este un privilegiu imens.

Faptul că sînt una dintre creaturile pămîntului în stare să-și înalțe capul și să-și ridice privirea ca să vadă pe deasupra capului este un dat, firește, dar mie mi se pare, și mi s-a părut dintotdeauna, mai degrabă un dar.

Ce bine că sînt o astfel de ființă, îmi spun, și nu, bunăoară, catoblepas sau alt animal mai puțin mitologic, lipsit de datele fizice care să-i permită să se poată bucura de asta.

Spre deosebire de catoblepas sau de porc, nu-i așa, eu pot vedea cerul. Și asta, cu un simplu gest. Trebuie doar să ridic privirea deasupra capului. Îl pot vedea la răsărit sau la apus, cu soare năucitor sau blînd, și-apoi, noaptea, cînd e înstelat, dar și cînd nu e, cu lună curioasă sau bucălată sau doar cu un corn de lună, cu nori fel de fel…, nu are nicio importanță cum vine la prezentare.

Ce are importanță însă este să văd că cerul e acolo, deasupra capului, și nu altundeva. Simt atunci că asta e ca o garanție că lumea merge înainte, că legile fizicii (măcar ele) funcționează, că, în fine, universul își vede de treaba lui. Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine, nu?

Iată cît de simplu este, îmi spun, și asta îmi dă curaj să merg mai departe.

Nu cred că aș putea trăi dacă nu aș vedea asta în fiecare zi. Mai mult, mă uit la cer chiar de mai multe ori pe zi și, de fapt, ori de cîte ori pot. Am întotdeauna un motiv. Mă uit la cer după vreo urmă de avion, mă uit la cer după păsări călătoare sau, la ceas de sărbătoare, după artificii, dar și odată cu vreun balon rătăcit sau vreun lampion înălțat de dorințe.

Noaptea, caut constelații cunoscute, iar îndrăgostită fiind, am căutat continuu Casiopeea, chiar cu riscul de a călca în gropi.

Așa mi-am dat seama că, de-a lungul vremii, mi s-au lipit de minte multe versuri despre cer, Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra cer de stele, poate pentru că l-am asociat, pe rînd, cu speranța, cu dorul, Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mîndră decît ele sau cu zborul, Să nu mai văd în preajmă decît cer,/ deasupra cer/ și cer sub mine și, de multe ori, cu divinul, Și am voit atuncea să sui în pisc să fiu/ O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu, sub toate formele lui, Și eu numai pentru ea trăiesc/ în lumea fioroasă/ De sub ceresc.

Mi-a fost întotdeauna groază să-mi cadă cerul în cap sau să se ridice cineva la cer, dar mi-am dorit să fiu în al nouălea cer, trebuie să recunosc.

Nu mi-aș fi dorit să fiu cosmonaut și nici pasăre (deși mi-am tatuat una măiastră pe umărul drept, dar din alte rațiuni, să le zicem, nepământene): m-am mulțumit cu condiția mea de pămîntean prins în deambulare, dar mi-a plăcut să știu unde-mi sînt coordonatele, că mă găsesc tot timpul sub cer, și nu altfel.

Și că atunci cîn d îmi e tare dor de cineva pe pămîntul ăsta, ridic ochii și știu: ne uităm împreună la (cam) același cer. Și astfel, am mulțumit cerului că există, în repetate rînduri. Pentru motivele de mai sus, dar și pentru faptul că tot spre cer ridic ochii și atunci cînd îmi este îngrozitor de dor. Mă liniștește gîndul că undeva, pe alt meridian, cei pe care-i iubesc văd și ei (aproape) același cer, cumva aceeași lună sau aceleași stele. Asta îmi ostoiește, într-un fel, dorul paralizant care se cuibărește în minte și în suflet. Cu ochii spre cer, mă gîndesc că poate și omul iubit face, în exact același moment, aceeași mișcare de ridicare a ochilor spre cer, și asta mă ajută să cred că sîntem conectați cer la cer, ochi la ochi, inimă la inimă. Nu cred că aș mai putea respira firesc dacă mi s-ar lua bucuria de a mă uita la cer.

Sub alte ceruri se cuvine să gîndești, sub cerul lumii tale să visezi. M-am gîndit la asta de nenumărate ori, sub alte ceruri fiind, în călătorii mai scurte sau mai lungi, ori de cîte ori s-a întîmplat să mă aflu într-un ținut străin la care a trebuit să mă adaptez.

Astfel, aflam ceea ce pînă atunci îmi fusese necunoscut, iar asta mă ajuta să cresc și să (mă) înțeleg. Alte ceruri m-au ținut vigilentă, atentă la cum se mișcă stelele, ritmurile, norii. Am folosit aceste alte ceruri ca să înțeleg, pe pămîntul de sub ele, alte limbi, alte obiceiuri, alți oameni. Întotdeauna însă am gîndit și am scris în limba mea, poate pentru că mă ajuta să-mi încarc plămînii (și mintea) cu aerul de sub cerul meu cunoscut. Cerul lumii mele a însemnat pentru mine deopotrivă că am visat în limba mea. Nu că aș avea o opțiune de setare a limbii în care visez, dar oricum, îmi place să cred că, în limba română, visele sînt mai colorate și mai pitorești. În limba în care se vorbește sub cerul meu, mi-a fost și îmi este cel mai bine și cînd sînt departe, pentru că de ea am nevoie să-mi simt nuanțele, ritmul și inspirația. Am înțeles cuvintele lui Noica în multe feluri, dar cel mai familiar cer al lumii tale din cuvintele lui mi-a fost cel din această accepțiune. Cerul lumii mele este cerul de acasă, iar acesta se mijlocește, întîi de toate, prin limba mea.

Cum spuneam, nu e zi de la Dumnezeu să nu ridic ochii spre cer și să nu-i mulțumesc din răsputeri că e acolo. Asta înseamnă că pot fi liniștită încă o vreme. Legile fizicii încă funcționează, universul își vede de treaba lui de univers. Noi trebuie să avem treabă cu ce e în noi, deasupra noastră totul pare în ordine, e înstelat.

A, mai e ceva. Uneori, dacă mă uit mai bine pe cer, deasupra capului, puțin în dreapta, îmi pot vedea îngerul păzitor. Acum o să vă rog să priviți cu atenție. E imposibil să nu vă vedeți îngerul, credeți-mă. Totul e să vă uitați mai des la cer.

Citiți și Sindrom posttraumatic de sărbători