Această povestire este o operă de ficţiune. Orice asemănare cu persoane sau instituţii reale este cu totul întâmplătoare.

I

            Anastasia nu avea să se bucure prea mult timp de pruncul pe care şi l-a dorit mai mult decât orice pe lume. L-a născut într-o dimineaţă de aprilie, în zi de duminică, de Învierea Domnului, motiv de mândrie adăugat la bucuria naşterii în sine. Încă înainte de a naşte era atat de mândră de sarcina ei, şi în aceeaşi măsură grijulie, fără a fi îngrijorată. Dorindu-şi să fie totul bine, îşi luase concediu prenatal, cu două luni mai devreme decât ştia că-i va veni sorocul, despărţindu-se greu de micuţii ei elevi din clasa a II-a, ştiind că nu-i va mai avea la clasă niciodată, fiind hotărâtă să-şi îngrijească singură puiul, cel puţin în cei doi ani de concediu postnatal.

Citise de câteva ori cărţile pentru îngrijirea copilului cumpărate după primul semn al sarcinii, fiind hotărâtă să-şi crească băiatul conform celor mai noi prescripţii în domeniu. Până să nască, s-a suit în maşină, s-a dus la oraş la cel mai mare magazin pentru nou născuţi şi vreme de câteva ore a studiat toate piureurile şi combinaţiile de alimente pentru sugari, citind cu maxim interes vârstele de administrare, modul de preparare şi cantităţile recomandate, plecând din magazin cu multe borcănaşe colorate, cumpărate doar pentru a i le da soţului ca model, dacă va trebui să meargă singur la cumpărături. Şi-a mai cumpărat scutece pentru o lună, văniţă pentru baia pruncului, un set de vase de inox şi din plastic destinate doar pruncului, haine albe pentru prima perioadă a vieţii, aspirator nazal, serveţele umede speciale pentru pielea sensibilă a micuţului şi multe alte lucruri necesare pentru îngrijirea ca la carte.

– Ştii că nu-i bine să cumperi înainte de a se naşte! – i-a aruncat soţul, iritat că a trebuit să se întoarcă din drum pentru a duce lucrurile în casă, dar bucuros că-şi recăpătase maşina şi putea să meargă ca boierul la cherhanaua dintre bălţi. Anastasiei nu-i plăcea mirosul din cherhana nici înainte de sarcină, darămite acum, aşa că bărbatul doar i-a spus că are treabă şi a plecat. Făcea destul de des acest lucru, acolo era cuibul lor, al celor din primărie, pe lângă ei mai având acces şi  câţiva bărbaţi din şcoală, din poliţie, doi trei patroni cu mici afaceri, întotdeauna doar bărbaţi, după spusele lui, dar şi câteva fete tinere, după spusele altora.

Micuţul Cristian creştea repede, plângea puţin, sânii Anastasiei plesneau de bogăţia laptelui, baiatul râdea mereu, mamei îi râdea de fiecare dată când era privit şi mângâiat cu glasul ei, râdea şi celorlalţi ca răspuns la vorbele lor incomplete şi îndulcite.

– Vorbiţi-i normal, nu stâlciţi cuvintele, vorbiţi cu blândeţe dar în cuvinte clare! le spunea învăţătoarea vizitatorilor, exasperată de prostelile şi mâţâielile lor.

 

Anastasia ar fi vrut să-l boteze la mijlocul lui iunie, în 16, de Rusalii, Sfântul Duh să-i ocrotească drumul în viaţă, el a zis că-i prea repede şi Cristian nu-i un sfânt, în 22 a început Postul Sfinţilor Petru şi Pavel, sărbătoriţi în 29 iunie, aşa că botezul micuţului Cristian, fiul Anastasiei şi al lui Iacob, s-a săvârşit în 30 iunie, a doua duminică după Rusalii, Duminica Sfinţilor Romani.

Anastasia nu era deloc preocupată de alegerea naşilor de botez, părându-i-se firesc ca naşii de cununie să-i creştineze pruncul, dar Iacob, primarul comunei, şi-a invitat ca naşi ai băiatului pe şeful de la Regiune cu soţia lui, alegere care avea să otrăvească ceremonia, doamna de la oraş monopolizând susţinerea pe braţe a pruncului întâlnit pentru prima oară. Cele două femei, verişoara lui Iacob şi colega de muncă a Anastasiei, învăţătoare şi ea cu vreo zece ani mai experimentată, s-au dat la o parte liniştind-o din priviri pe mamă, care-şi cerea iertare prin gesturi expresive. Cristian le zâmbea tuturor, chiar şi preotul remarcând bucuria din ochii micuţului, la petrecerea organizată în pensiunea de pe malul râului nefiind prea mulţi invitaţi, Iacob adoptând ideea unei petreceri în grup restrâns, cu invitaţi de elită, această opţiune alterând relaţiile învăţătoarei cu colegii ei din şcoală. Surprinzătoare a fost doar absenţa verişorilor lui, naşii de cununie, ca reacţie la prezenţa ostentativă a doamnei de la oraş, care avea să-şi etaleze toată măreţia, cinstind botezul cu mai mulţi bani decât toţi ceilalţi invitaţi la un loc, spre neascunsa mandrie a tatălui, primarul Iacob.

<<Mai ai puţină răbdare, îndată pleacă toţi şi rămânem doar noi>> îi spunea în gând mama, fericitului prunc de curând intrat în rândul creştinilor, prea mult chinuit de toţi ceilalţi, care, fiecare ştia cel mai bine cum trebuie crescut un nou născut, insistând cu încăpăţânare să-i atingă măcar mânuţele, spre disperarea Anastasiei, când îi vedea degeţelele în gură, fiind şi ea chinuită în aceeaşi măsură, oprindu-şi însă orice reacţie verbală, dar neputând să-şi îndepărteze de pe chip deznădejdea şi ura pentru cei mai mulţi dintre invitaţi. <<Plecaţi odată şi lăsaţi-mi băiatul în pace!>> striga ea cu ochii şi cu toţi muşchii feţei, <<nu-mi mai atingeţi copilul!>>

Nemaiputând suporta şi-a luat băiatul întorcând căruciorul către ieşire, în care micuţul zâmbea necontenit, mirat şi bucuros, a ieşit din sala petrecerii intrând într-o cameră apropiată unde erau depozitate băuturile şi alimentele destinate invitaţilor, a înghesuit câteva platouri pe altă masă, separând masa eliberată de celelalte, şi-a luat pruncul din cărucior, aşezându-l cu nemărginită dragoste pe o păturică scoasă din sacoşa aflată pe grilajul dintre roţi, l-a eliberat din strânsoarea hăinuţelor şi a scutecului, l-a şters cu şerveţele umede, frumos mirositoare, i-a sărutat cu căldură burtica jucându-se cu buzele şi aerul slobozit cu zgomot printre ele.

<<Surioara ta s-ar fi bucurat să fie şi ea aici, ar fi avut patru anişori, m-ar fi ajutat, te-ar fi schimbat ea>> îi spunea Anastasia cu voce scăzută băiatului, apoi aşezându-se pe un scaun a început să plângă în hohote abandonându-şi copilul, cu obrajii între palmele fierbinţi.

– Ce-ai femeie? Ai înnebunit? Se uită lumea după tine, şi tu plângi ca proasta, uitând de copil, au sunat cuvintele lui Iacob, cărora, Anastasia voia încă, împotriva evidenţelor, să le găsească o explicaţie, o justificare.

– Bine Iacob, bine, vin îndată, înfăşez baiatul şi vin.

Îşi privea cu tristeţe puiul, a închis scutecul uscat cu scaiul lateral, a scos şi pantalonaşii  proaspeţi şi parfumaţi, i-a tras micuţului până la brâu, jacheţica din bumbac era de negăsit în sacoşa de sub cărucior, Anastasia izbucnind din nou în plâns, şi-o dorea cu disperare pe Anastasia cea mică şi nevinovată lângă ea, fiinţa plăpândă care a dispărut într-un crematoriu datorita lui, iubitului ei, profesor pasionat, încă nepătruns de viermele impasibil şi duşmănos al politicii, iubitul ei care era pe val, exploda de energie, voia puterea şi a dobândit-o cu uşurinţă. Anastasia rămăsese cu totul în urma lui, îşi dorea copila, îşi dorea un copil, a apelat, în urma dezamăgirii absolute, a sacrificării unei vieţi de două luni, pe altarul carierei unui bărbat abia intrat în politică, care credea în viitorul lui, în comună, la Regiune sau chiar la Comitetul Naţional, bărbat care-i promitea, atunci, toate bunătăţile lumii, doar să scape de copil. A apelat la strategia cea mai simplă pe care orice femeie o putea adopta, reuşind să rămână însărcinată şi rezistând fără nicio şansă de a fi înduplecată, tuturor solicitărilor criminale ale bărbatului ei, tandru şi iubitor cândva, arogant şi dispreţuitor după dobândirea puterii locale. În cele nouă luni de sarcină atitudinea bărbatului nu s-a schimbat prea mult, oscilând între dispreţul afişat pe faţă şi o oarecare înţelegere pentru femeia de lângă el, înţelegere exprimată cel mai des prin câteva vorbe, expresie a înţelepciunii masculine: << Până te linişteşti eu merg la sediu, mai am ceva treburi, ne vedem mai târziu.>>

Vizualizarea dispreţului arătat de Iacob la întoarcerea de la sediu, dezgustul pe care şi l-a amintit în acea clipă, pe care-l simţea de fiecare dată, a trezit-o pe Anastasia din visul ei, trăit, ca de atâtea ori, în singurătate, şi-a şters ochii, a inspirat profund de câteva ori, şi-a şters încă o dată ochii, trecând din camera singurătăţii în sala în care toate îi erau ostile, sau cel puţin aşa le simţea ea. I s-a părut de mai multe ori, în timpul cât a mai rămas la petrecere că surprinde şuşoteli şi priviri acuzatoare din partea mai multor invitaţi. <<Ai reuşit să intri în gura lumii, toţi te judecă spunând că nu eşti cu toate acasă, te-ai făcut de minune, pe mine la fel şi pe copilul tău care râde fără încetare>> i-a aruncat soţul cu dispreţ, trecând mai departe, fără însă să stârnească în inima Anastasiei nici ruşinea scontată, nici teama prezentă în ultima vreme ca răspuns la agresivităţile lui verbale, nici regretele care o încercau tot mai des, nici urmă de reacţie negativă la spusele scrâşnite ale lui Iacob, doar o dorinţă, o singură dorinţă a pus stăpânire pe inima şi pe mintea ei: să plece cât mai repede de acolo, să rămână doar ea şi pruncul ei, să-l iubească la fel ca pe Dumnezeu, simţindu-i în aceeaşi măsură iubirea necondiţionată.

Fără să privească în urmă, fără să salute pe cineva, a ieşit din sala mare împingând cu grijă căruciorul pe scările de la intrare, a străbătut cu calm curtea pensiunii, apoi, după încă  cincizeci de metri parcurşi în acelaşi ritm, când, întorcându-şi privirea nu a mai văzut pensiunea, a început să înteţească ritmul, ajungând să alerge, până ce a simţit plânsetele băiatului, speriat de zdruncinăturile datorate drumului de piatră şi vitezei excesive. A încetinit doar până când a ajuns la strada principală asfaltată, s-a uitat în jur fără a înţelege exact unde se află şi cât mai are pâna acasă, a pornit în mare viteză spre dreapta, către sat, spre stânga începând holdele aurii, pe măsură ce înainta recunoştea locurile tot mai bine, a ajuns la intersecţia cu monumentul eroilor, a făcut la stânga, ajungând în faţa porţii, după trei minute de mers în ritm alert. S-a simţit în siguranţă doar după ce a încuiat portiţa, dispărând după casă, în zona terasei interioare umbrite şi răcoroase, datorită nucului secular ce acoperea toată curtea. A dus căruciorul la umbră, pe iarba necosită, dar nu foarte mare dat fiind acoperământul iodat al nucului, Cristian dormea, drumul lin pe asfalt, chiar în viteză aducându-i pruncului liniştea necesară somnului, mai ales după încercările zilei.

Anastasia se liniştise şi ea, simţea o transpiraţie rece pe spate, era udă peste tot, costumaşul bej cu mânecă scurtă era leorcă de sudoare, s-a aşezat pe banca ce străjuia pe-o parte masa lăcuită de stejar masiv, transpiraţia nu contenea, s-a uitat la pruncul care dormea cu braţele ridicate si picioarele desfăcute, nu mai zâmbea, era doar liniştit şi foarte frumos.

A descuiat uşa privind mereu în urmă, către copil, şi-a scos toate hainele în prima încăpere, a ieşit în chiloţi şi sutien să le întindă la uscat pe balustrada holului exterior, a intrat în baie scoţându-şi ultimele haine şi intrând sub duşul cald şi prietenos. A intensificat treptat temperatura apei pâna la limita suportabilităţii, rămânând aşa minute în şir, apoi treptat a răcit-o pâna i s-a făcut frig. Tremurând şi-a luat halatul de baie fără nimic pe dedesupt, ieşind în curte către căruciorul copilului. În momentul în care a văzut interiorul căruciorului, în cateva secunde toată groaza lumii, ororile cele mai cumplite, spaimele de neimaginat s-au adunat pe chipul femeii, în inima căreia, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, înainte de leşinul greu care avea să o ia în stăpânire, o cumplită vinovăţie a înflorit în câteva întrebări: : <<De ce? De ce Doamne? Pentru ce m-ai pedepsit? Spune-mi Doamne pentru ce plătesc atât de cumplit, am greşit mult atunci, de asta mi l-ai luat pe Cristian?>>.

-Va continua-

Fragment din „Holbura”

Marian Danci

Născut în Leşu, jud. Bistrita-Năsăud în 29.04.1957 A absolvit şcoala generală în 1972 şi liceul ,,George Coşbuc” din Năsăud în 1976. În 1977 a început Facultatea de Construcţii a UBB Cluj pe care a abandonat-o, apoi a absolvit Facultatea TCM a Universităţii din Braşov în, lucrând ca inginer tehnolog, inginer proiectant, şef serviciu aprovizionare şi desfacere, director firmă de asigurări, director vânzări, director tehnic, profesor ştiinţe tehnice. A debutat cu poezii în Mesagerul de B-N, publicând poezii şi proză pe site-ul Agonia, în revista Agero Stuttgart, site-ul Reţeaua Literară, revista Climate Literare, în volumul colectiv Mierle într-un lan cu maci.

După debutul literar în volum individual, în anul 2015 cu primul volum din Nefericiţilor nu le e frică de moarte – Vieţi Paralele, apărut la editura Școala Ardeleană – Cluj Napoca, au urmat, în acelaşi an două volume la Editura Scriitorilor- Casa de Piatră şi Caietul cu Proză, apoi în 2017, la aceeaşi editură Şcoala Ardeleană, a publicat vol. II din Nefericiţilor nu le e frică de moarte – Păzitoarea Vezuviului. Tot în 2017, intrând în Cercul literar de la Cluj, a publicat în volumul antologic de proză Trepte primul capitol din romanul Îmblânzitorul de cerbi, roman care apare la editura Colorama în anul 2019, an în care mai publică tot la editura Colorama din Cluj-Napoca a doua ediție la Casa de piatră și Caietul cu proză, precum și nuvela Holbura, în volumul antologic Fântâni.