„O moarte bruscă e dulce ca mierea pentru cel care pleacă și adevărată otravă pentru cei ce rămân.” Într-o carte «formidabil de indiscretă», Éric-Emmanuel Schmitt își povestește imensa durere după pierderea mamei sale. E mare nevoie de curaj și, mai ales de detașare de sine, atunci când ești recunoscut la nivel mondial, pentru a împărtăși o perioadă dureroasă din viața ta. Pe tot parcursul acestei cărți-confesiune, Éric-Emmanuel Schmitt se dezvăluie așa cum nu mai făcuse până acum. În „Jurnalul unei iubiri pierdute”, scriitorul povestește cu multă sinceritate dificultățile prin care a trecut în perioada de doliu pentru pierderea celei pe care-o iubise atât de mult. Naufragiat în tristețe, chiar dacă prietenii îi tot amintesc faptul că doliul durează doi ani, scriitorul nu poate depăși suferința iscată după moartea celei care i-a dat viață. Așadar, la doi ani de la dispariția mamei sale, autorul se decide să-și transforme jurnalul doliului în carte, oferind cuvintelor alt statut: „De la moartea mamei tale, nu mai vrei să mergi înainte!“ opinase Alain, medicul meu curant. Dincolo de această simbolistică, trupul chiar nu-mi mai apără spiritul, provocându-mi durere fizică mai degrabă decât tristeţe, inflamare în loc de amărăciune? Durerea pansează disperarea.”

Scriitorul acceptă intensitatea sentimentelor și purcede în tainițele suferinței.Volumul, care nu e nici jurnal, nici roman propriu-zis, începe cu moartea subită a mamei sale Jeannine, în vârstă de 87 de ani, în apartamentul ei din Sainte-Foy-lès-Lyon. O mamă adorată, încă frumoasă și vioaie – împreună, mergeau la Festivalul d’Avignon în fiecare vară (începând încă din 1975). Încă într-o stare bună de sănătate, îi amintea mereu că fusese campioană a Franței la sprint în 1954. Glisând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cartea capătă accentele unei veritabile pledoarii pentru viață: „În zilele în care transpirăm în mijlocul cuptorului avignonez, mă retrag la umbra casei şi încerc să înţeleg ce din mine vine de la mama. Inventarul mă uşurează. (…) Mă amuză defectele noastre comune: faptul că ne trezim greu dimineaţa, dar nu putem adormi seara, neastâmpărul de la miezul nopţii care ne împiedică să ajungem în pat înainte de a ne fi învârtit ca un titirez, de a fi pus în ordine şi parcurs coridoare şi scări pentru a îndeplini mii de sarcini superflue.” Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge traseul de la deznădejde la conștientizarea «datoriei de a fi fericit» – singura cale de a-și omagia mama.

În acest răstimp, se confruntă cu sentimente contradictorii, momente-cheie, clipe de cumpănă și deapănă amintiri de-o viață. De la o vârstă fragedă, autorul a trăit cuprins de teama de a-și pierde mama. Chiar dacă această frică nu mai este necesară, Éric-Emmanuel Schmitt rămâne, totuși, greu de consolat – lacrimile și suferința intimă care se somatizează sub forma durerii de la genunchiul drept care îl împiedică să meargă în aceste lungi luni de doliu. De la mama sa a moștenit cultul artelor și teatrului, al literaturii și al scrisului, gustul pentru călătorii și gastronomie, simțul umorului și plăcerea bucuriei: „Mi-a transmis cultul artelor, literaturii, gustul pentru călătorii şi o gură aptă pentru gastronomie. Nu sunt doar carne din carnea ei, sunt suflet din sufletul ei.” Scriitorul evocă o dragoste care poate părea prea posesivă și exclusivă, mai ales că a fost însoțită, de-a lungul copilăriei autorului, de o respingere viscerală a tatălui său, Paul (decedat și el în urmă cu câțiva ani). Acest tată, kinetoterapeut și sportiv desăvârșit, fusese profesor de judo în timpul verilor petrecute în familie, în centrul de agrement Beauvallon, din Var. În timpul unei sesiuni de autografe la Strasbourg, autorul a fost abordat de doi concetățeni din Beauvallon, care îi lansează o provocare:„Avem dezvăluiri despre tine și tatăl tău. Este absolut necesar să le cunoști”. Drept urmare, în timp ce golea apartamentul din Lyon, autorul a găsit celebrele jurnale ale mamei sale: le devorează, sperând să găsească dezvăluiri despre originile sale.

Éric-Emmanuel Schmitt  mărturisește că în timpul acestui calvar teribil, credința nu i-a fost o mângâiere, dimpotrivă i-a ascuțit durerea.Tentația de a se sinucide îi trece prin minte într-o croazieră: „Gândul meu a fost spulberat pentru că trupul meu a rămas de partea vieții”- își amintește el. „Stăteam acolo, nemișcat, hipnotizat de valuri.” Autorul are nevoie de recâștigarea lentă a echilibrului, iar revenirea e anevoioasă. Deși e un optimist, scriitorul încă își mai caută bucuria sub straturile groase de tristețe, îngrijorare și chiar angoasă. Emoționanta incursiune în viața personală a scriitorului ne dezvăluie latura profund umană, devoalând o făptură vulnerabilă, fragilizată în fața pierderii mamei. Schmitt scrie despre relația complicată cu defunctul său tată, despre munca sa de autor complet, despre momentele la limita dintre viață și moarte prin care a trecut una dintre fiicele sale vitrege și despre cum toate acestea l-au ajutat să se regăsească. Autorul a găsit mântuirea în acțiune. «Îngenunchează și vei găsi credință», a spus Pascal. Pentru scriitorul franco-belgian salvarea a venit din scris și joc: „Écris, joue, et tu retrouveras le bonheur.”/„Scrie, joacă-te și vei regăsi fericirea.” Deplin conștient că nu mai e copilul nimănui, se hotărăște să rămână «un copil», trăind prezentul pe deplin. Un aspect deosebit al acestui tom eseistic îl reprezintă faptul că Éric-Emmanuel Schmitt evocă, de asemenea, – ceea ce face rar – viața de zi cu zi în Belgia – înconjurat de cei trei câini japonezi – și multiplele sale activități de scriitor, regizor, compozitor, actor – în special pentru spectacolele sale din Franța. În fapt, opera sa îl ajută să iasă din depresie. Pierderea mamei îi oferă orizontul unei vieți viitoare: „Nu m-am erijat niciodată în fiu rebel, rămân un moştenitor. Scrisul meu, axă a propriului destin, a pasionat-o dinainte de naşterea mea. A avea un vlăstar dramaturg şi romancier nu a uimit-o. De fapt, i-am păstrat înclinaţiile şi i-am împlinit anumite dorinţe.Viaţa mea: opera ei.”

Întreg volumul conține slăbiciunea unui băiețel abandonat și cuvintele unui magician capabil să convoace trecutul cu scopul de a înfrunta prezentul și viitorul. Figura solară a mamei care nu l-a lăsat niciodată să cedeze în fața neputințelor îl călăuzește în continuare pe scriitorul care se pune în slujba datoriei de a fi fericit. Bunăoară, scriitorul schimbă statutul amintirilor și nu le mai lasă să-i golească sufletul, ci să-l îmbogățească. Schimbându-și perspectiva, transformă amintirile în pagini evocatoare, pline de lumină. Stilul clar, scriitura plăcută, ideea profundă îmbrăcată în cuvinte cizelate, slalomul printre amintiri și prezentul autorului îmbie cititorul să dea pagina mai departe, urmându-i parcursul presărat cu maxime: „Nu există fericit ca un fost nefericit”. Pentru a se reconstrui și, în cele din urmă, a trăi fericit, scriitorul a încercat să aducă la viață toate darurile primite de la mama sa:„Moartea nu a expulzat-o din viaţa mea. Din contră, am devenit monumentul ei.” Treptat, neobositul autor îmblânzește inacceptabilul. Pentru a-i aduce un omagiu mamei sale, Jeannine, o femeie energică și luminoasă, Éric-Emmanuel Schmitt a ales renașterea, oferind cititorilor o generoasă lecție de viață.

Jurnalul unei iubiri pierdute, Editura: Humanitas Fiction 2021 Coperta: Angela Rotaru © Humanitas