”Dacă închid ochii, te găseşte fiecare umbră a inimii mele.
Dacă-mi deschid inima, te pot naşte odată cu sângele meu,
de fiecare dată mai vie, mai caldă,
niciodată pierdută, întotdeauna redescoperită
un fel de limită a suferinței
încercănând fața memoriei de piatră.
Dacă mi-ai ține inima vie în palmă,
chemările mele ți s-ar prelinge printre degete, însângerate…
În creștetul lumii am inventat un arc de lumină sfidând gravitația
trupul meu și seva ta caldă
copaci de mirare cu vene străvezii
hrănite de tăcerea ta cu gust amar de poame seci, necoapte…
Dacă-mi crestez în piele cuvintele tale, aș fi un curcubeu în alb și negru
un orizont îndoliat de pace tranzitorie
o dimineață albastră de dor
o boală care te face mult mai frumos din mine crescând
un nume sălbatic cu silabe mortale
biserică veche de lut cu carnea de trestie…”
Primordială – Andra Tischer
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
