”Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” – emblema biblică a existenței umane.
Prof. univ. Ion Ionescu-Bucovu
Marin Preda, făcând apel la Tolstoi, spunea undeva că în dormitor pot avea loc uneori tragedii mai teribile ca în istorie.
În fond, ce este “Cel mai iubit dintre pământeni?” O confesiune, o spovedanie sinceră făcută avocatului său înainte de condamnare pentru o crimă sentimentală.
În “Cel mai iubit dintre pământeni” avem o tragedie sentimentală sfâşietoare, marcată de legătura lui Petrini cu cele patru femei din viaţa lui.
Ce-i istoriseşte Petrini avocatului său? Un şir de eşecuri sentimentale repetate. Crezând în “marea iubire”, are mereu impresia că o şi trăieşte. În dragoste cunoaşte cumplite dezamăgiri, dar cade mereu pradă aceloraşi iluzii. În primul rând, îşi istoriseşte dragostea cu femeia pe al cărei soţ l-a omorât, apoi experienţele amoroase precedente şi rezultatul lor catastrofal, dar şi eşecurile din viaţa socială.
Titlul cărţii, se regăseşte în roman într-o declaraţie de dragoste adresată lui Victor Petrini, la telefon, de Suzy Culala (“Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?”) ( să nu uităm că aşa i se adresase lui Marin Preda şi iubita lui, Aurora Cornu, citindu-i într-o seară manuscrisele), Suzy, deci, una dintre femeile iubite de către Petrini care-l acaparase sentimental până la subjugare.
Cel mai iubit dintre pământeni se dovedeşte un om pe care destinul sau hazardul îl privează de iubire”, fiind , de fapt, “cel mai lovit dintre pământeni”.
Ideea romanului este că o societate construită pe abuz, minciună, asasinat politic, ateistă, care promovează bestiile la conducerea societăţii, nu poate exista mult timp şi se autodevorează.
Evenimentele se petrec într-un oraş din Transilvania al cărui nume nu este precizat în roman, dar care, după opinia criticii literare, ar putea fi recunoscut Clujul, în perioada de după cel de-al doilea război mondial, mai precis, în anii `50-`60 ai comunismului.
Victor Petrini este închis de două ori, o dată din motive politice minore şi altădată pentru uciderea din gelozie a soţului femeii iubite.
Petrini este protagonistul şi, în acelaşi timp, personajul-narator al romanului; reprezintă tipul intelectualului lucid; asistent universitar, profesor de filosofie, el îşi analizează cu luciditate şi îşi problematizează existenţa; conform lui Nicolae Manolescu, Petrini „are ceva din idealismul şi din cavalerismul etic al eroilor lui Camil Petrescu, decât că este ceva mai complex.
Dorinţa cea mai mare care-l animă este aceea de a înţelege ce se petrece cu el. Şi e pătruns de credinţa că se poate obţine fericirea prin iubire. Viaţa nu i-a împlinit dorinţele şi Petrini a eşuat acolo unde ţinea cel mai mult să reuşească.
Dar nu pierde credinţa lui dintâi: personajul porneşte prin labirintul social şi primeşte iubirea ca pe un fir al Ariadnei, alcătuit din patru secvenţe simbolice: Nineta, Căprioara, Matilda şi Suzy.
Nineta reprezintă dragostea adolescenţei; capriciul care rupe cuplul, fiindcă Nineta îi impune voinţa ei, adică să-şi părăsească destinul propriu ca să-l urmeze pe al ei .
Căprioara, cea de-a doua iubită îl admiră, fiindcă, devenit asistent la Universitate, crede că poate domina realitatea. Căprioara a fost sedusă de un medicinist şi a rămas însărcinată.
Victor Petrini, orgolios, nu acceptă compromisul. Încercând să scape de sarcină, Căprioara moare.
Matilda, reprezintă a treia etapă a drumului prin labirint, când el crede, ca filosof, că poate lua în posesie realitatea prin cunoaştere şi vrea să elaboreze o nouă gnoză.
Eugen Simion afirmă despre ea: „…este o fiinţă abisală, imprevizibilă, jucăria unei forţe obscure. […] Femeie instruită (este arhitectă), Matilda cade periodic sub puterea unui rău incontrolabil şi atunci femeia tandră şi atrăgătoare devine de nerecunoscut”.
Suzy, a patra experienţă îl dezmăgeşte şi mai rău.
După cum Eugen Simion spune: „Feminitatea ei se bazează pe o continuă fugă de indentitate. Nu e trufaşă şi n-are crize de demnitate, existenţa ei lunecă la suprafaţa evenimentelor, fără mari traume. Suzy ascunde însă adevăratul ei statut conjugal şi lipsa ei de curaj, explicabilă altfel, provoacă un deznodământ grav”.
La capătul a patru experienţe amoroase catastrofale care l-au implicat existenţial în chipul cel mai adânc amărăciunea ultimei deziluzii de cruzime maximă, fiindcă a luat forma vrăjii, Petrini ajunge la concluzia că dacă dragoste nu e, nimic nu e!
Curajul scriitorului constă tocmai în a arăta mirajul acestei tenace credinţe şi neputinţa realizării ei. Tragismul răscolitor vine din revelaţia simultană că o astfel de veşnică şi neistovită iluzie îi e proprie naturii umane.
Toată partea rezervată cronicii sociale contemporane îşi justifică rostul în roman numai prin raportare la tema fundamentală: drama erotică.
Petrini mizează totul pe fericirea obţinută prin dragoste, e singura lui şansă de împlinire omenească. Căzut din poziţia lui social de profesor de filozofie în urma pedepsei pentru crimă, Petrini caută scăparea în eros.
Dacă primele două femei, Nineta şi Căprioara, nu-l afectează prea mult, cîtă vreme şansele lui de realizare rămân posibile, cu Matilda începe adevărata tragedie.
Femeia acesta voluntară, descurcăreaţă, pătimaşă, nebună şi rece, calculată totodată, profundă şi superficială în aceeaşi măsură, care trăieşte cu o intensitate extraordinară , întruchipează o fantastică energie subjugatoare şi distructivă pentru el.
Unii critici literari îi reproşază lui Preda că a făcut-o prea trivială. Dar trivialitatea animalică, asociată vicleniei, frumuseţii şi deprinderii anumitor comportări ale unei femei de lume îi conferă Matildei o puternică personalitate, o înzestrează cu o fascinaţie tulburătoare, stârnind atracţie şi repulsie, datorită tocmai grosolăniei şi imprevizibilităţii, francheţii şi aerului enigmatic. Ea este o felină care ştie când să iasă la atac şi o pisicuţă blândă când joacă rolul de îndrăgostită.
Suzi nu se compară cu ea. E prea vaporoasă şi corespunde gustului lui Petrini de femeie amoroasă, femeia-fee.
Dramatismul sentimentului este punctual forte al scriitorului, facultatea iubirii de a îmbrăca nebănuite forme, trecând prin efuziune, pândă, cruzime rece şi violenţă paroxistică, spre a ajunge la ură bestială sau dispreţ total. Sub acest aspect romanul conţine scene antologice, fără pereche în literature noastră română.
De la războiul rece al privirilor de la masă de la Tasea, la cearta şi bătaia din birou la vizita la spital, toate scenele merg până la un absurd greu de înţeles.
Revelaţia deziluziilor successive cutremurătoare arată cât de cumplit poate fi infernal iubirii.
Marin Preda, călcând pe urmele marelui său admirator, Dostoievski, vede adâncimi sufelteşti abisale acolo unde omul de rând nici nu le bănuieşte.
Bun psiholog, Preda coboară în infernul sufletului, scoţând la suprafaţă tot mâlul care s-a aşezat în om. Mai ales femeile lui sunt magistral descrise în astfel de situaţii. Să nu uităm că multe din scenele acestea sunt scene din viaţa lui, experienţe amorose care l-au dezamăgit şi le-a transferat eroului din roman, dându-le strălucire.
Convingerea lui este că dragostea nu este eternă, durează o perioadă şi apoi intervine animalul din om care o destructurează. Şi cu cât iubeşti mai mult, cu atât deziluzia este mai mare.
O lectură a ROMANULUI, în interpretarea profesorului Ion Ionescu-Bucovu
Și încă o lectură interesantă, oferită tot de Domnia-sa, pe pagina personală de Facebook:
Cine l-a omorât pe Marin Preda?
În seara zilei de vineri, 15 mai 1980, în jurul orei 21.00, un taxi îl lua pe Marin Preda din poarta Editurii Cartea Românească, al cărei director era. Declaraţia şoferului, aflată în arhive şi făcută publică de Mariana Sipoş în cartea sa “Dosarul «Marin Preda»”, este că scriitorul “se afla în stare avansată de ebrietate”. în volumul apărut în 1999 se găsesc, de altfel, toate declaraţiile martorilor care au interacţionat cu Preda înainte ca acesta să moară. Unele se contrazic, în câteva detalii minore, dar refac tabloul sumbru al acelei nopţi infernale. Adus de taxi la Casa de creaţie de la Mogoşoaia, Preda este urcat în camera numărul 6, unde avea masa de scris şi un pat, însă nu se culcă. După ce i se serveşte o omletă, Marin Preda coboară în jurul orei 1.00 dimineaţa în sala de mese, acolo unde mai mulţi prieteni sărbătoresc ziua de naştere a scriitoarei Sonia Larian. Moartea lui s-a dovedit violentă Din declaraţii reiese că Preda consumă 100-150 de grame de votcă şi că, pe la ora 2.00, este dus în camera sa de pţtul Virgil Mazilescu şi de portarul de la Mogoşoaia, Tudor Panţîru. Este lăsat pe pat, îmbrăcat în palton. În jurul prânzului, Marin Preda este găsit mort, în patul său, de scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu, cu care trebuia să plece în acea zi la Focşani, la o întâlnire cu cititorii. Din dosarul publicat în cartea Marianei Sipoş aflăm că alcoolemia măsurată la aproape 8 ore de la deces era de 3 grame la mie şi că “moartea a fost violentă. S-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”. Sunt explicate şi echimozele de pe fruntea lui Preda: “Semnele de violenţă s-au putut produce prin lovire de corp dur şi nu au un rol în producerea morţii”. «În mod cert a fost omorât» Imediat după moartea lui Preda, dar şi după Revoluţie, mulţi au susţinut teoria că decesul scriitorului e suspect. Pţtul Cezar Ivănescu, un apropiat al lui Preda, i-a acuzat pe alţi scriitori din anturajul acestuia că, în ziua fatidică, înainte de a ajunge la Mogoşoaia, au băut împreună, conspirând la moartea acestuia. “Dacă l-a omorât Securitatea, voi aţi fost securiştii”, a acuzat Ivănescu. Criticul Alex ştefănescu scria, în 1999, în articolul “Moartea lui Marin Preda – un subiect de roman poliţist”, din România literară: “A început să circule zvonul că Marin Preda a fost, de fapt, «lichidat », fie de oamenii lui Ceauşescu (fiindcă devenise incomod prin independenţa sa), fie de agenţi ai KGB (fiindcă în romanul «Delirul» îl prezentase cu o anumită înţelegere pe Ion Antonescu)”. În fine, fratele scriitorului, Alexandru Preda, cunoscut ca Sae, îi făcea o mărturisire dramatică, într- un interviu din 2006, lui Gabriel Argeşeanu: “Cred, în sinea mea, nu puţin, ci mult, că în mod cert a fost omorât. Dumnezeu ştie de cine şi cum”.
„Cel mai iubit dintre pământeni”, ultimul roman
Marin Preda s-a născut la 5 august 1922 în comuna Siliştea Gumeşti, judeţul Teleorman, pe care-l va evoca apoi în operele sale. După mai multe schiţe şi povestiri publicate în ziarele vremii, debutează în 1948 cu volumul “Întâlnirea din pământuri”. Se impune drept unul dintre cei mai importanţi scriitori ai epocii sale cu: “Moromeţii” (primul volum a apărut în 1955, al doilea – în 1967), “Imposibila întoarcere” şi “Marele singuratic” (1972), “Delirul” (1975), “Viaţa ca o pradă” (1977). În 1980, cu câteva luni înainte să moară, apare “Cel mai iubit dintre pământeni”. Voia să-şi cumpere casă cu 450.000 de lei în dosarul intrat în posesia Marianei Sipoş se află şi un proces-verbal cu lista bunurilor şi a obiectelor găsite în camera în care a murit Marin Preda.
Printre acestea se află manuscrisele romanului “Delirul” (volumul I), “Moromeţii”, “Viaţa ca o pradă”, “Cel mai iubit dintre pământeni” şi mai multe agende cu însemnări, predate lui Cornel Popescu, redactor- şef la Cartea Românească.
Pe masa de lucru a lui Preda şi în sertarele biroului său au fost găsite, printre altele, suma de 2.910 lei (în numerar), un carnet CEC cu o depunere de 162.000 de lei, o chitanţă de 450.000 de lei privind cumpărarea unei case, mai multe ceasuri, icoane şi tablouri, toate fiind încredinţate soţiei scriitorului, Elena Preda. Cadavrul, îmbrăcat cu pijamale şi pardesiu în dosarul medico-legal întocmit la moartea lui Marin Preda sunt notate cu minuţiozitate poziţia şi starea cadavrului marelui scriitor. “Pe marginea patului de lângă fereastră (…) se află în poziţie culcat (…) Marin Preda (…) Din gură şi din nas se scurge o mucozitate (…) cu miros puternic de alcool (…) Pe regiunea abdominală (…) încă se percepe căldura corporală. Moartea poate data de circa 8 ore (…) Cadavrul este îmbrăcat cu pijamale, papuci şi un pardesiu înspicat negru cu alb. Pe cearşaf, în dreptul patului şi pe jos, în apropierea patului, se găsesc urme de vomă”.
