Până a creat capodoperele literaturii ruse și universale, LEV TOLSTOI ( 9 septembrie 1828- 20 noiembrie 1910) a fost un tânăr de o timiditate neobișnuită , la care se adăuga nerăbdarea organică, irascibilitatea, melancolia ce-l vizita periodic și o senzualitate aproape sălbatică.
Scriitorul s-a descris lucid, ca fiind greu de suportat, definindu-se ca mai mereu posomorât, leneș, incapabil să se fixeze multă vreme asupra unei chestiuni, indecis, plictisindu-se de aproape orice. Vlăstarul unei familii nobiliare, a căpătat patima jocului de cărți, al muzicii țigănești și nu în ultimul rând- gustul pentru aventurile de-o noapte, mai ales cu femei de foarte joasă condiție socială. O transformare miraculoasă s-a produs în conștiința sa și atunci a înțeles că misiunea lui în această lume este una specială. Și-a adus aminte că pe vremea când era copil, căutase o vreme bețișorul fermecat, pitit în vreun ungher al unei păduri bătrâne, cu ajutorul căruia spera să salveze umanitatea, de toate relele care o întunecau. S-a căsătorit la vârsta de 34 de ani, cu o tânără de 17 ani, care îi va dărui 12 copii.
Nu a reușit să comunice cu adevărat, decât cu o fiică pe nume Alexandra. Ceilalți i se păreau obositori și mediocri. (Ceea ce s-a adeverit în timp). După 15 ani de mariaj, scriitorul constată că viața sa (cândva luminoasă) este în realitate searbădă, lipsită de orice culoare, în pofida faptului că soția l-a sprijinit mereu în munca sa literară. Dar zeii sunt făcuți să nu fie înțeleși, iar Tolstoi nu făcea excepție. A dorit să fie un reformator și un pedagog. Un emul al lui Iisus Hristos și un comentator avizat al învățăturilor acestuia. Biserica Ortodoxă Rusă l-a excomunicat.
Ajunsese să se scârbească de societatea pe care o considera artificială, de ideea căsătoriei (în condițiile în care, multe femei trăiau drama Annei Karenina– cel mai cunoscut personaj al său), de conveniențele lipsite de viață. Credea că doar țărănimea păstra în fondul ei ancestral, filonul de aur al purității morale. Tolstoi s-a stins decepționat. Unii (inclusiv o parte a membrilor familiei sale) credeau că-și pierduse mințile. Dar nu era așa. Sufletul său de o sensibilitate aparte obosise, copleșit de atâtea dureri ale lumii.
“Război și pace”- este una dintre marile creații epice ale literaturii universale, un fel de frescă de o densitate emoțional-ideatică impresionantă. Sufletul colectiv al rușilor își găsește în Tolstoi pe unul dintre pictorii săi de primă mărime.
Un ochi cinematografic mărește, detaliază, încadrează o teribilă desfășurare de forțe și personaje în scene succesive, care se înlănțuie într-un chip organic fericit.
Invazia francezilor conduși de către marele împărat Napoleon I are ecouri de adevărată epopee. Tolstoi (un sincer admirator al culturii franceze) reușește să surprindă cu acuitate șocul resimțit de către o parte a elitei aristocratice ruse (nutrită vreme îndelungată la izvoarele spiritualității din Hexagon) în fața acestei teribile provocări, la care vechea împărăție autocratică este supusă. Tolstoi este un excelent portretist, care surprinde esența, în fiecare detaliu zugrăvit. În egală măsură el este și un artist cu harul neutralității, care reușește să evite alunecarea în caricaturizări minimalizante, chiar dacă afecțiunea puternică pe care o resimte față de Rusia, ar putea reprezenta (în acest caz) o provocare dificilă. Platon Karataev (simbol al poporului disprețuit generații la rând, de către puternicii zilei), ori dilematicul Pierre Bezuhov- reprezintă unele dintre cele mai convingătoare creații literar-psihologice din literatura universală.
“Anna Karenina”- este un exemplu de măiestrie literar-psihologică tolstoiană, pe fondul ilustrării unei societăţi (cea rusă) în care pătrund lent semnele unei modernităţi implacabile. Prin această scriere, Tolstoi a demonstrat că este unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai psihologiei feminine şi un moralist, care recurge la plasticitate pentru a evidenţia ipocrizia şi răutatea unei societăţi încremenite în dogmele sale comportamentale.
Iubirea intrată în coliziune cu datoria şi responsabilitatea convenţională riscă a fi anihilată, dar chiar şi aşa, gestul de rebeliune rămâne şi el mărturiseşte despre faptul că fiinţa umană se poate supune la infinit rigorilor unei existenţe plafonate, silnice, lipsită de orizont. Tolstoi manifestă o înţelegere totală, pentru acele personaje ale sale, care sunt expuse oprobiului public, pentru că el însuşi va deveni în cele din urmă, un adevărat rebel , manifestându-se (aşa cum ştia să o facă adesea cel mai bine), prin intermediul creaţiilor sale literare.
Piesa de teatru „Cadavrul viu” oferă o imagine de o desăvârșită poezie a ratării, în paradigma mentalității rusești. Eroul principal (Protasov) trăiește o existență falsă, într-o atmosferă fadă, care-l macină sufletește asemenea unui acid. Căsnicia sa și-a pierdut de multă vreme busola, alcoolismul fiind unica alternativă a acestui bărbat de o necuprinsă profunzime, incapabil să se adapteze existenței, în parametrii sociali impuși de un context ce-i este total defavorabil. El se simte liber și desprins de toate răutățile cotidianului, doar în clipele de efuziune bahică, în atmosfera copleșitoarei muzici țigănești, care-l transpune în spații de legendă și vis. Doar acolo, pe acest fundal de magie, pasiune dezlănțuită și melancolie intensă, sufletul acestui poet ratat al unor timpuri complicate, se umple de o lumină caldă, regeneratoare. Protasov va fi redescoperit de către soția sa, abia după ce el se va sinucide, act pe care-l va săvârși din dorința ca aceasta să-și afle fericirea. Însă singurul bărbat pe care ea l-a iubit cu adevărat este tocmai Protasov, soțul hulit, vagabond și mizer, alcoolic și instabil social, care ajunge la nivelul cel mai de jos al sărăciei și umilințelor. Așa cum se definește singur, nu e decât un “cadavru viu”, un om deja condamnat social fără drept de apel, de către o lume perversă, ipocrită și convențională, de o sărăcie sufletească înfricoșătoare. Însă acest „cadavru”- este în realitate mai puternic și mai plin de simțire, decât o grămadă de onorabilități ale epocii, personaje cu spiritele încremenite, înguste și meschine. Eșecul existențial al lui Protasov aduce întrucâtva aminte de dilema cu care se va confrunta la un moment dat însuși Lev Tolstoi, spirit care aspira către desăvârșire morală absolută.
Piesa respiră o atmosferă de o poezie intensă, grea, specific slavă, dar pe care Tolstoi o rafinează cu măiestria lui inimitabilă. Protasov este la rându-i un personaj de neuitat, care te emoționează puternic, un om imposbil de ignorat. Uimește seninătatea blândă cu care își contemplă parcă propria-i ratare socială, frumusețea sufletului său necorupt de calcule obscure, ori orgolii nemăsurate. Într-o paradigmă creștină, Protasov este un desăvârșit, atâta vreme cât în el nu mai există nicio umbră de orgoliu, niciun fel de ambiție deșartă. Trăiește asemenea unui estet de tip nou, hrănindu-se cu frumusețea clipelor de lumină, pe care reușește să le culeagă , asemena picăturilor de rouă rătăcite pe petalele unor flori, ivite ici-colo, pe întinderea aproape fără sfârșit a unui deșert.
Moartea l-a eliberat de întreaga luptă care se ducea în conștiința sa, transportâdu-l în acea lume ideală după care tânjea de atâta vreme, dar pe care n-o putea atinge decât în transpunerile emoționale, generate de fluidul muzicii și combustia alcoolului.
Greu de încadrat unei unice formule, Lev Tolstoi a fost (mai presus de toate) un gânditor liber, de o excepțională forță analitică, un om care s-a reinventat, urmând (poate fără s-o fi vrut) pilda creștinilor exemplari. Nobilul mistuit de patimi, pentru care dragostea se confunda adesea cu instinctualitatea debordantă, melancolicul care-și afla în alcool un reazem în momentele de întunecare cele mai intense, va ajunge în ani să privească viața de pe poziția unui adevărat anahoret modern, care găsea alinare în cercetarea (și imitarea) modelelor pe care creștinismul primar le impusese. S-a redescoperit pe sine de câteva ori și s-a reinventat în ipostaze în care cândva, puțini și-l imaginau. Cartoforul și amatorul de nopți consumate îndelung, în atmosfera beției simțurilor (asemenea eroului său din “Cadavrul viu”), va deveni spre partea ultimă a existenței, un teoretician al ascetismului și un mefient față de ideea de căsătorie și reproducere, tocmai el, care de ani de zile se afla într-o căsnicie cu o femeie care deși ajunsese să-l urască tacit, a rămas toată viața , fascinată de personalitatea uriașului bărbos și înnegurat. Tolstoi oscila permanent între păcat și rugăciune, între melancolia fără leac și pasiunea dezlănțuită și frenetică a cărnii.
Marele blestem pe care a trebuit să-l îndure a fost un fel de spleen, care nu-i îngăduia să fie niciodată fericit, sau chiar mulțumit pe de-a întregul. Sufletul său era un fel de stejar măreț, în care milioane de carii rodeau ucigător și pe îndelete, fără însă a reuși să-l pulverizeze. A rămas până în ultima clipă a vieții, uriașul cel blând, dotat cu o unică înțelegere a complexității firii umane, pe care nu a încetat să o cerceteze, despre care nu a încetat să mediteze. Nobilul care începuse să lucreze la câmp alături de țăranii săi (în paralel cu scrisul care i-a fost drog fără de leac), a înțeles în momentele de dinaintea dispariției sale fizice, că sosise ceasul în care trebuia să se înfățișeze înaintea Atotputernicului, față de care simțise întotdeauna, trăiri ambivalente de umilință și revoltă.
„Activitatea vieţii se manifestă prin iubire. Omul nu poate spori iubirea din sine, pentru că iubirea este esenţa vieţii înseşi. Omul poate numai să distrugă piedicile din calea manifestării iubirii. În asta constă viaţa omului, iar eforturile lui trebuie îndreptate în această direcţie.”
Bătrânul genial a intrat în rolul rebelului , ultimul rol al vieții unui scriitor emblematic pentru spiritul complexității mentalității rusești. Și în gestul de a-și părăsi familia, descifrăm și ceva din chemările ancestrale ale stepei, moștenirea misterioasă transmisă din generație în generație tuturor rușilor și fără de care Rusia însăși- ar fi golită de esența sa primordială.
„Gândim şi spunem: de ce Dumnezeu nu ne-a spus voia Sa prin cuvinte, dar uităm că prin cuvinte, întotdeauna imprecise, neclare, mereu incomplete, vorbesc în imperfecţiunea lor numai oamenii; Dumnezeu are alt limbaj, alt mijloc de a transmite adevărul: prin faptul că ne face conştienţi de natura lui.”